Într‑un sat ridicat pe un munte înalt, străbătut de un râu, pe versantul opus unui grup de colibe, pe un vârf de stâncă, se afla figura unui om sculptat în piatră, din adânc de vremuri. Era zeul locuitorilor din acel sat, o figură de o transcendentă frumusețe, care exprima o pace inefabilă, o desăvârșită armonie. 

Din tată în fiu, localnicii își transmiseseră convingerea că zeul lor se va desprinde într‑o bună zi din piatra muntelui și va veni să se sălășluiască printre ei. Deși îi admirau necontenit trăsăturile și deși era sursa lor permanentă de inspirație, ei se lăsau mereu copleșiți de grijile vieții și de sărăcia în care trăiau. 

Într‑o zi, în satul acela s‑a născut un copil care, imediat ce a dobândit capacitatea de a vedea, a percepe și a reacționa, de îndată ce s‑a putut deplasa de la coliba unde se născuse până la malul râului, a fost cucerit de frumusețea, seninătatea și măreția zeului. Copilul era mereu în preajma zeului sculptat în stâncă, privindu‑l fără încetare. Anii treceau unul după altul și după un timp, copilul a ajuns la vârsta adolescenței, apoi la cea a tinereții. Într‑o zi, locuitorii satului, văzându‑l trecând pe lângă ei, s‑au oprit și‑au exclamat cu toții într‑un glas: „Zeul nostru este aici, în mijlocul nostru!”. Privind figura aceea întruna, tânărul se modelase lăuntric potrivit expresiei zeului. Sorbindu‑l din ochi, se contopise cu el, lăsându‑se pătruns de seninătatea, măreția, pacea și dragostea care izvorau din figura sculptată în stâncă; astfel încât trăsăturile lui deveniseră identice cu trăsăturile zeului pe care‑l venera și pe care‑l privise întreaga viață. 

Dacă am ști să‑L contemplăm pe Hristos din adâncul ființei noastre, dacă am ști să vedem Fața Lui cea nevăzută pe care o putem vedea numai cercetându‑ne profunzimile, pentru că acolo sălășluiește El, atunci toți cei din jurul nostru ar simți impactul seninătății, păcii și liniștii noastre lăuntrice și ar înțelege că există sfințenie în Biserică. Dar așa cum stau lucrurile în prezent, uitându‑se la noi, le vine foarte greu să creadă! 

Sfințenia este sfințenie a lui Dumnezeu în ființa noastră. Pe măsură ce participăm la ea devenim revelație a ceea ce ne transcende. 

Mitr. Antonie de Suroj, Dumnezeu și omul 

ce este rugăciunea
a te ruga pentru cineva
înseamnă
a‑i îmbrăca sufletul cu carnea ta
a‑i încălzi inima cu suflarea ta
a‑i hrăni ființa cu viața ta

a‑l vizita în temnița sa lăuntrică
a‑l găzdui peste noapte în inima ta...

a te ruga pentru cineva
înseamnă
a‑i oferi lui Dumnezeu trupul
cu care
să‑l poată iubi...

Marius Iordăchioaia, Jurnal de tresăriri

„Rugați‑vă neîncetat”, îndeamnă Sfântul Pavel, căci rugăciunea este izvorul ființei noastre și forma cea mai intimă a vieții noastre... La început rugăciunea este agitată. Potrivit cuvintelor lui Péguy, nu trebuie să ne rugăm ca niște gâște care își așteaptă hrana! Fiind emotiv, omul își revarsă întreg conținutul psihic al ființei sale. Înainte ca el să simtă oboseala acestui monolog, duhovnicii ne sfătuiesc să ne ocupăm timpul de rugăciune cu psalmi și cu lectură. Ei condamnă vorbele multe. O singură vorbă de‑a vameșului a trezit mila lui Dumnezeu. Un singur cuvânt plin de credință l‑a mântuit pe tâlhar. Vorbăria împrăștie, tăcerea adună sufletul. Rugăciunea domnească e foarte scurtă, dar conține unicul necesar. Marii duhovnici se mulțumeau cu rostirea numelui lui Iisus, dar prin acest nume ei contemplau Împărăția. 

Dacă omul a înțeles bine lecția, își revizuiește atitudinea, o potrivește cu aspirația liturgică: „Fă din rugăciunea mea o taină a prezenței Tale”...

La omul modern dificultatea vine din despărțirea minții de inimă. Or, vechea tradiție sugerează: „Dimineața, coboară‑ți mintea în inima ta și rămâi toată ziua în tovărășia lui Dumnezeu”. Adună elementele fărâmițate ale ființei tale, regăsește integritatea spiritului tău... Adevărata rugăciune înseamnă o atitudine constantă, o stare de spirit care modelează în mod liturgic întreaga noastră ființă. A face din viața ta o liturghie, o rugăciune, o doxologie înseamnă a face din ea o taină de comuniune veșnică...

Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit

Daniel Chira, Londra