Unui oarecare frate i s‑a arătat diavolul într‑o noapte, în chip de înger luminat, și i‑a zis: „Eu sunt Gavriil și sunt trimis să‑ți spun că vei ajunge negreșit în rai”.

Fratele i‑a răspuns: „Cred că vei fi greșit adresa, vei fi fost trimis la alții, pentru că eu sunt păcătos și nu sunt vrednic să văd îngeri”. Aceasta auzind, vicleanul demon s‑a făcut nevăzut.

Patericul egiptean

Luca 12,16‑21. Pilda omului bogat căruia i‑a rodit țarina. O pildă în care Dumnezeu râde pur și simplu de om. E, de fapt, singurul loc din Noul Testament în care cuvântul „Nebune!”, căzut ca un trăsnet, ca un tunet din gura lui Dumnezeu peste planurile și socotelile omului nostru, se transformă într‑un binecuvântat hohot de râs. Acest om bogat și nesăbuit – care crede și se încrede doar în propriile sale puteri, își face planuri cu nemiluita, oferă sufletului ceea ce de fapt se cuvine trupului, e lacom, fudul, mândru și prost – îi provoacă Domnului nu milă, nu părere de rău, nu îndurare, nici măcar stupoare, ci un mare și nestăpânit hohot de râs.

Domnul râde atunci când uităm de El, când – robiți de planurile și idealurile noastre – ne lipsim de El. Åži râsul Lui, după cum vedem din această pildă, nu e complezent, e de‑a dreptul tragic și fatal.

Are dreptate Woody Allen: „Dacă vrei să‑l faci pe Dumnezeu să râdă, spune‑i ce planuri ți‑ai făcut”.

Pr. Ioan Pintea, Însemnările unui preot de țară

Asemenea este Împărăția Cerurilor cu o comoară ascunsă în țarină, pe care, găsind‑o un om, a ascuns‑o, și de bucuria ei se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea. 

Asemenea este Împărăția Cerurilor cu un neguțător care caută mărgăritare bune. Åži aflând un mărgăritar de mult preț, s‑a dus, a vândut toate câte avea și l‑a cumpărat. 

Asemenea este iarăși Împărăția Cerurilor cu un năvod aruncat în mare și care adună tot felul de pești. Iar când s‑a umplut, l‑au tras pescarii la mal și șezând au ales în vase pe cei buni, iar pe cei răi i‑au aruncat afară.

Așa va fi la sfârșitul veacului: vor ieși îngerii și vor despărți pe cei răi din mijlocul celor drepți.

Evanghelia după Matei 13, 44‑49

Pentru sfânt, natura închipuie trecutul. Sfântul și‑a însușit alfabetul naturii, i‑a citit cuvintele, i‑a ascultat sunetele, i‑a înțeles vorbele și a închis cartea. Numai în sfânt natura și‑a atins pe deplin rostul, căci ea a deșteptat omul dintr‑însul, l‑a îndrumat către Dumnezeu și s‑a retras din fața lui. Sprijinindu‑se pe temelia dată de natură, sfântul este nevoit să se urce singur pe scări cerești – cu gândul, cu rugăciunea, cu bunătatea –, mânat de natură și (a)tras de Dumnezeu. 

Sfântul este nemărginit de recunoscător și nesfârșit de milostiv față de natură. De aceea și natura îl socotește pe sfânt drept singurul ei prieten de pe pământ, neiubitor de sine. Într‑adevăr, nu este priveliște mai mișcătoare pe pământ decât prietenia dintre sfânt și fiarele sălbatice. Åži, cu toate acestea, sfântul privește asupra întregii naturi ca omul în vârstă la magazinul cu jucării pentru copii. O privire, un zâmbet de milă, o amintire plăcută, și călătorul trebuie să meargă înainte și să urce prin furtună. Trebuie să uite tot, trebuie să părăsească tot, ca să înțeleagă tot și să primească tot.

Pentru cel nesățios, natura închipuie viitorul; pentru artist – prezentul; pentru sfânt – trecutul. 

Mitr. Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău (70)

Prezenta criză ecologică nu este cu adevărat o criză a mediului, ci o criză în noi înșine. Dificultatea fundamentală rezidă nu în afară, ci în interior, nu în ecosistem, ci în suflete. Problema fundamentală nu este de natură tehnologică sau economică, ci spirituală. Dacă atmosfera este din ce în ce mai poluată, dacă lacurile și râurile devin otrăvitoare, dacă pădurile mor, iar câmpiile verzi se transformă în deșerturi, noi, oamenii, ne‑am înstrăinat de Dumnezeu și de noi înșine și, în consecință, uităm legătura cuvenită cu lumea înconjurătoare. 

Soluția nu poate proveni doar din dezvoltarea unor tehnici mai performante. Ea va veni doar în urma pocăinței, prin metanoia cosmică – înțelegând aici cuvântul grec în sensul său literal, „răzgândire”.

În strânsă legătură cu acest prim punct este al doilea – folosirea abuzivă a mediului înconjurător este un păcat...

Foarte adesea, avem tendința să credem că păcatul implică doar ceea ce facem altor persoane umane. Din păcate, suntem tragic limitați dacă gândim în acest fel. Exploatarea pământului și a aerului, a animalelor și plantelor se naște direct din lăcomia noastră și din dorința de putere. De aceea, trebuie să ne căim pentru starea de păcătoșenie ecologică, să ascultăm strigătul pământului (citez aici din Rugăciunea pentru vreme de cutremur, din Molitfelnic: „Pământul, necuvântând, strigă: De ce, popoare, îmi faceți atâta rău?”).

Mă întreb dacă reflectăm îndeajuns asupra implicațiilor ecologice ale Întrupării Domnului, asupra faptului că Iisus este atotcuprinzător, din pământ ca și noi, incluzând în umanitatea Sa, așa cum s‑a mai afirmat, întreaga istorie a evoluției pământului. Luăm în considerare faptul că Mântuitorul a venit să mântuie nu doar rasa umană, ci totalitatea creației? Suntem mereu conștienți că nu suntem mântuiți de lume, ci cu ea?

Mitr. Kallistos Ware, conferință la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Iași, octombrie 2005

Fecioara Maria i‑a redat lui Dumnezeu, acestui rege fără de țară [cf. Sf. Nicolae Cabasila, Omilii mariologice], o casă. Ea a consimțit ca El să se întrupeze în chiar sânul creației Sale, ca pentru a o recrea. „Dumnezeu a creat lumea ca să‑și găsească o mamă”, spunea Nicolae Cabasila. Omenirea Îl primește pe Dumnezeu în mod liber în pântecele Mariei. Iisus nu are alt loc unde să‑Şi plece capul, în afara iubirii „mariale” a celor care Îl primesc. Duhul, care este din veac locașul Fiului, poate face din fiecare dintre noi locuința Fiului întrupat. Cu o condiție fundamentală – aceea ca omul să se roage: „vino și te sălășluiește întru noi și ne curățește de toată întinăciunea”.

Olivier Clément, Comentariu la rugăciunea „Împărate ceresc”

Selecția textelor: Daniel Chira, Londra