Când nava sa a făcut un popas de o zi pe o insulă îndepărtată, episcopul s‑a hotărât să își folosească acest interval de timp cât mai bine cu putință. Plimbându‑se pe plajă a întâlnit trei pescari. Într‑o engleză stricată, aceștia i‑au spus că au fost creștinați de misionari cu multă vreme în urmă: „Noi... creștini!” i‑au spus ei cu mândrie, arătând unii către ceilalți. Episcopul s‑a arătat impresionat. I‑a întrebat apoi dacă au auzit de Rugăciunea Domnească. Nu auziseră.

– Atunci ce spuneți când vă rugați?

– Ne ridicăm ochii spre cer și ne rugăm astfel: „Noi suntem trei, Tu ești Trei, ai milă de noi!”

Episcopul a rămas surprins de primitivismul rugăciunii și întreaga zi a petrecut‑o încercând să‑i învețe Rugăciunea Domnească. Pescarii nu aveau o memorie prea grozavă, dar și‑au dat osteneala, așa încât, înainte de plecare, episcopul a fost încântat să‑i audă spunând Rugăciunea de la un cap la altul, fără greșeală.

Câteva luni mai târziu nava sa a trecut din nou pe lângă acea insulă. În timp ce își recita pe punte rugăciunea de seară, episcopul și‑a amintit de cei trei oameni care învățaseră să se roage grație eforturilor sale pline de răbdare. Deodată, a văzut o rază de lumină care se apropia de vas. Spre uluirea lui, în mijlocul ei a zărit trei persoane care mergeau pe apă. Căpitanul a oprit nava și toată lumea s‑a adunat să vadă minunea. Erau cei trei pescari ai episcopului.

– Sfinția ta, au exclamat ei, am văzut nava cu care călătorești și ne‑am grăbit să venim la tine.

– Dar ce doriți? i‑a întrebat episcopul, încă nevenindu‑i să‑și creadă ochilor. 

– Sfinția ta, iartă‑ne că te tulburăm, dar am uitat rugăciunea corectă. După ce spunem: „Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească‑se numele Tău, facă‑se voia Ta…”, nu ne mai aducem aminte restul. Spune‑ne din nou rugăciunea.

Smerit, episcopul le‑a răspuns:

– Mergeți acasă, prieteni, și de fiecare dată când vă rugați, spuneți la fel ca înainte: „Noi suntem trei, Tu ești Trei, ai milă de noi!”

Anthony de Mello, Cântecul păsării

Nu trăim noi oare toate zilele vieții noastre ca și cum am scrie în grabă, neîngrijit, o ciornă a vieții pe care eventual o vom copia pe curat într‑o bună zi, mai târziu? Ca și cum ne‑am mulțumi să strângem laolaltă tot felul de materiale, rămânând ca abia mai târziu să ridicăm construcția propriu‑zisă, ce ar trebui să fie expresie a frumuseții, armoniei, sensului?

Nu trăim în mod definitiv, ci provizoriu, ca și cum ne‑am pregăti pentru ziua în care vom începe cu adevărat să fim. Trăim astfel an după an, fără a duce la împlinire și desăvârși ceea ce am putea face acum, fiindcă gândim că avem tot timpul înaintea noastră: vom împlini mai târziu; într‑o bună zi vom trece ciorna pe curat.

Anii trec și nu o vom mai face niciodată, nu numai pentru că moartea ne seceră, ci și pentru că, intrând într‑o altă etapă a vieții, devenim incapabili să mai facem ceea ce etapele anterioare ne‑ar fi îngăduit să facem. Nu la anii maturității putem împlini o tinerețe frumoasă și plină de sens, după cum nu la vârsta bătrâneții putem să dezvăluim lui Dumnezeu și lumii întregi ceea ce am fi putut fi în anii maturității. Este un timp pentru toate, dar odată ce timpul s‑a dus sunt anumite lucruri ce nu mai pot fi realizate.

„Adu‑ți aminte de moarte.” Nu este o chemare de a trăi cu sentimentul terorii permanente la gândul că moartea ne ia pe neașteptate și că vom pieri împreună cu tot ce am construit. Acest cu­vânt înseamnă mai curând: „Fii conștient de faptul că ceea ce spui, ceea ce făptuiești, asculți, înduri sau primești acum poate fi ultimul eveniment din viața ta.” În acest caz trebuie să fie o încununare, nu o înfrângere; o culme, un apogeu, nu o cădere.

Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea

Vocația omului? Să semene tot mai mult cu Dumnezeu, devenind tot mai uman.

Credința? O certitudine care trebuie să moară neîncetat pentru a fi pe deplin vie.

Viața? O spirală ascendentă care, din început în început, ne permite să devenim ceea ce suntem deja. Moartea? Mai puțin o separare, cât o trecere spre lumina infinită a lui Hristos Cel înviat.

Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică

„Când Fiul Omului se va întoarce, va mai găsi El oare credință pe pământ?” (Lc. 18, 8). 

Poate că ne îndreptăm spre o catastrofă. Nu este treaba Bisericii creștine să garanteze că totul va fi mai mare și mai bun.

Acesta este utopism. 

De partea cealaltă trebuie să excludem de asemenea evadarea, ca pe o trădare a lui Dumnezeu, care „atât a iubit lumea”.

Aceste două realități – lumea căzută, dar care a fost creată bună – trebuie păstrate laolaltă, antinomic. Aceasta este conditio sine qua non pe care creștinii au putut întotdeauna s‑o găsească în actele înseși prin care s‑a definit Biserica. Unul a fost proclamarea Veștilor Bune – evangelion. Iar celălalt – Taina Euharistiei. Acea măreață eucharistia, mulțumire (recunoștință) care ne învață: vrei să înțelegi ce anume este un lucru? Sigur, poți cumpăra un dicționar sau o enciclopedie. Vrei să știi ce este corpul uman? Cumpără, desigur, o carte de anatomie. Dar dacă vrei cu‑adevărat să știi ce este orice lucru din lume, începe prin a mulțumi lui Dumnezeu pentru el. 

Atunci nu vei cădea în erezia reducerii: omului – la economie și la sex, naturii – la determinism. Atunci vei cunoaște că omul a devenit om nu pentru că a inventat roata, oricât de importantă este ea. Nu pentru că este Homo Sapiens sau pentru ca a descoperit logica lui Aristotel. Ci pentru că a devenit Homo Adoratus, omul care mulțumește. Omul care nu îi spune lui Dumnezeu: sunt îndreptățit la asta, este dreptul meu constituțional să am întotdeauna asta sau cealaltă. Este omul care, mulțumindu‑I lui Dumnezeu, exclamă dintr‑odată: „Cerul și pământul sunt pline de slava Ta”.

Alexander Schmemann, Între utopie și evadare (conferință, Greenville,  22 martie 1981)

Ai păcătuit? Du‑te la Biserică și șterge‑ți păcatul. Ori de câte ori se întâmplă să cazi, iarăși să te ridici; de câte ori păcătuiești, căiește‑te de păcate. Nu deznădăjdui. Chiar dacă păcătuiești a doua oară, căiește‑te a doua oară. Nu‑ți pierde nădejdea în lucrurile bune ce sunt pregătite pentru tine… Căci Biserica este sălașul tămăduirii, nu un tribunal; nu un loc unde se pedepsesc păcătoșii, ci un loc unde iertarea de păcate este dată omului.

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre penitență, A. D. 387

Dacă este cineva întru Hristos, el e făptură nouă: cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi. 

II Corinteni 5,17

Lumea a fost creată pentru a deveni euharistie. Această euharistie cosmică, această imensă circulație a slavei, omului îi revine să o descifreze, să o realizeze. Există, în inima lucrurilor, o celebrare mută. Omului îi revine să o facă să răsune. Dumnezeu, în Geneză, îi cere să numească ceea ce este viu. Căci omul este totodată din cer și de pe pământ. Åži Dumnezeu îi dă lumea în dar pentru ca amândoi – Dumnezeu și omul – să facă din lume un imens poem euharistic.

Olivier Clément, Le chemin, 87/2010

Selecția textelor: Daniel Chira, Londra