Însemnǎrile unui pelerin

Drumul cǎtre Ţara Sfântǎ

În avion, ne rugǎm împreunǎ Maicii Sfinte sǎ ne poarte sǎnǎtoşi peste uscat şi mare cǎtre Ţara Sfântǎ:

„O, Mǎicuţǎ Sfântǎ/ Te rugǎm fierbinte/ Sǎ ne-asculţi de-a pururi/ Marea rugǎminte […]
Tu eşti steaua mǎrii/ Şi ajuţi sǎ treacǎ/ Dintre cari te roagǎ/ Nimeni nu se-neacǎ […]”

Nu cred cǎ au mai auzit membrii echipajului vreodatǎ pricesne româneşti (înainte îi întrebasem desigur dacǎ putem cânta şi dacǎ nu deranjǎm).
Coborâţi pe uscat la Tel Aviv, ne aşteaptǎ ghidul nostru: un domn român care locuieşte într-o localitate de lângǎ Ierusalim, în care oamenii muncesc şi împart cu toţi membrii comunitǎţii rodul muncii lor. Dânsul ne spune şi primul lucru surprinzǎtor: picurii de ploaie pe care îi simţim pe obraji înainte de a urca în autocar sunt un lucru cu totul neobişnuit în Israel la început de mai, în plin sezon uscat, adicǎ şase luni fǎrǎ ploaie. De abia am pǎşit pe pǎmântul Ţǎrii Sfinte şi iatǎ cǎ spunem: Slavǎ Ţie, Doamne!
În timp ce autocarul face turul Tel-Aviv-ului, centrul financiar şi cultural al ţǎrii, iar noi aflǎm date interesante despre locurile şi oamenii pe lângă care trecem, se lumineazǎ de ziuǎ. Ne îndreptǎm spre antica cetate Jaffa (sau Haifa). Ghidul nostru are un evident dar al povestirii cǎci datele istorice, economice şi sociologice se combinǎ cu mici anecdote precum cea despre cele trei mari oraşe ale ţǎrii: „La Haifa se munceşte, la Ierusalim se roagǎ iar la Tel-Aviv se cheltuie banii…”
La Haifa, cetate veche de patru milenii, ne bucurǎm sǎ vedem marea. Aflǎm cǎ şi Napoleon a venit pânǎ aici cu armatele sale, însǎ a fost înfrânt. Câteva statui îi mai pǎstreazǎ amintirea. Cu sfialǎ intrǎm în mǎnǎstirea Sfântului Arhanghel Mihail unde slujesc, pe rând, trei comunitǎţi de creştini ortodocşi. Astǎzi, în duminica a cincea dupǎ Sfintele Paşti e rândul comunitǎţii române. Şi spunem iarǎşi: Slavǎ Ţie, Doamne! Deşi nu toţi am dormit în timpul cǎlǎtoriei de noapte, bucuria înfrânge oboseala şi participǎm la Sfânta Liturghie, dând rǎspunsurile stranei. Pǎrintele Gherasim, care vorbeşte frumosul grai al lui Creangǎ cu viteza unui comentator de curse ne povesteşte istoria bisericii şi ne invitǎ apoi la o gustare pe terasa mǎnǎstirii, între bisericǎ şi mare. Aflǎm cu mare emoţie cǎ aceastǎ bisericǎ e construitǎ pe locul unde a cinat sfântul apostol Petru. Slavǎ Ţie Doamne cǎ ne-am învrednicit sǎ cǎlcǎm pe aşa locuri sfinte!
Tot dimineaţa vizitǎm patria sfântului Ioan Botezǎtorul, Ein Karem în limba locului. Aici a fost casa sfântului prooroc Zaharia, unde Sfânta Fecioarǎ a vizitat-o pe Elisabeta. Tot aici vedem muntele care în mod minunat s-a deschis şi a adǎpostit-o pe sfânta Elisabeta cu pruncul Ioan, atunci când soldaţii lui Irod o urmǎreau pentru a-l ucide pe Înaintemergǎtorul şi Botezǎtorul Domnului. Ne aşezǎm pe scǎrile din faţa unei biserici, gândindu-ne fiecare la ceea ce ne este dǎruit a trǎi în aceste zile.
Cǎtre searǎ ajungem la Betleem, locul naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Aici vom înnopta. De la geamurile hotelului care ne gǎzduieşte (ai cǎrui proprietari sunt palestinieni creşini ortodocşi) se vǎd luminile Betleemului, „casa pâinii”, cetate sfântǎ şi binecuvântatǎ. Oboseala de peste zi nu reuşeşte sǎ tempereze fiorul de emoţie pe care îl resimţim în fiecare clipǎ şi care vibreazǎ şi în vocile nostre atunci când, dupǎ masǎ, cântǎm împreunǎ „Cuvine-se cu adevǎrat” aşa cum vom pǎstra obiceiul pânǎ la sfârşitul pelerinajului.

Din Betleem cǎtre Lavra Sfântului Sava

A doua zi pornim cǎtre pustiul Iudeii. Fǎrǎ sǎ ne dǎm seama, din pǎmântul fertil al Betleemului intrǎm într-un ţinut arid, aproape lipsit de vegetaţie. Iatǎ deci, cǎ vedem cu ochii noştri „deşertul” despre care vorbeşte de atâtea ori Sfânta Scripturǎ!
Când maşinile de teren ne lasǎ la destinaţie, se deschide în faţa noastrǎ o privelişte pe care mintea omeneascǎ nu o poate nici închipui şi nici descrie în cuvinte. E Lavra Sfântului Sava din Valea Judecǎţii de Apoi. O privim, în jos, şi ne întrebǎm dacǎ a fost mâna omului ori mâna Domnului cea care a construit în stâncǎ aceastǎ mǎnǎstire, nemaivǎzut de frumoasǎ în simplitatea şi sobrietatea ei. Coborâm pe cǎrarea care duce la mǎnǎstire fǎrǎ ca cineva sǎ poatǎ articula vreun cuvânt. Doar lacrimile curg fǎrǎ stavilǎ pe obraji şi pe sub nǎframele femeilor. În mǎnǎstire pot intra numai bǎrbaţii. Noi rǎmânem la poartǎ dar o putere de sus ne apleacǎ genunchii rând pe rând de-a lungul zidului de la intrare. Simplu şi ospitalier, un pǎrinte într-o rasǎ modestǎ ne oferǎ în tǎcere un fel de grisine cu susan şi cafea, pe care le primim nu pentru cǎ ne-ar fi acum foame de vreo hranǎ pǎmânteascǎ, ci drept recunoştinţǎ pentru generozitatea sa.
Când bǎrbaţii ies pe poarta mǎnǎstirii (de fapt un mic loc de trecere prin zidul de la intrare) nici ei nu sunt în stare sǎ spunǎ ceva. Doar mai târziu, cǎtre searǎ ne vor împǎrtǎşi în mǎsura în care le e omeneşte posibil, ce au trǎit în acest loc sfânt, bǎtrân de 1500 de ani. Printre miile de sfinţi, ale cǎror moaşte sunt pǎstrate în interiorul mǎnǎstirii, au vieţuit şi au creat aici opere spre slava lui Dumnezeu, Sfinţii Ioan Damaschin şi fratele sǎu, Cosma Melodul, şi Sfântul nostru român, Ioan Iacob de la Neamţ.

Va urma