Nu pusesem niciodată piciorul pe pământul sfânt al României. Când am aflat despre acest pelerinaj, mi s‑a părut o ocazie pe care nu trebuia să o ratez. Am avut șansa de a fi ghidați de către un organizator cultivat și simpatic și să fim însoțiți de cei doi episcopi ai noștri, ceea ce ne‑a dat ocazia de a avea întâlniri informale agreabile și profunde. Mulțumiri Mitropolitului nostru pentru că ne‑a acordat un timp atât de amplu! Având un grup format atât din clerici, cât și din laici, s‑a evitat un caracter prea clerical: am întâlnit ortodocși din diferite locuri ale lumii.

România, în special Oltenia, e o țară frumoasă, iar poporul român e ospitalier. Mă temeam că regimul comunist distrusese totul, dar, din fericire, nu s‑a întâmplat așa, deși peste tot se pot vedea urmele acestei groaznice și stupide tiranii.

Oltenia mi s‑a părut asemănătoare cu Savoia, cu peisajele ei pline de verdeață, dealurile line, văile pitorești, pâraiele repezi, munții: „sentimentul Alpilor”. Doar că e puțin mai cald.

Mănăstirile, țelul pelerinajului nostru, sunt locuri pline de frumusețe, de un adânc caracter simbolic. Sunt înconjurate de un zid care are o singură intrare; imediat ce am trecut de poartă ne găsim într‑o grădină superbă, care contrastează cu lumea exterioară; iar în mijlocul grădinii se ridică Biserica, Pomul Vieții. O imagine a Raiului. Mănăstirea Hurezi e modelul desăvârșit. Åži, spre deosebire de ceea ce putem vedea în Occident, unde mănăstirile sunt destul de închise și de un stil oarecum monoton, toate acestea nu implică o izolare a universului monastic față de lume: credincioșii merg cu drag la mănăstiri și au multe legături cu monahii, chiar dacă aceștia din urmă respectă o rânduială strictă. Mănăstirile sunt locuri antinomice, de o libertate uimitoare. 

O altă surpriză a fost descoperirea schiturilor, total necunoscute în Occident, care par a fi și mai mult locuri de întâlnire între credincioși și monahi și, de asemenea, între monahi și cosmos.

Un alt lucru frapant este numărul mare de sfinte moaște. Ne‑am închinat la ele aproape în toate mănăstirile pe unde am trecut, ceea ce e foarte diferit de Franța, unde majoritatea moaștelor au fost distruse în timpul celor două perioade caracterizate de sacrilegii, cea a Reformei și a războaielor religioase din secolul al XVI‑lea și a Revoluției franceze din secolul al XVIII‑lea. 

Am fost bine primiți peste tot și chiar am avut ocazia unei întâlniri călduroase cu Preasfințitul Nicodim, episcopul Drobetei.  

Un alt lucru bun a fost că pelerinajul nu s‑a limitat doar la aspectele religioase și monastice. Am putut să admirăm peisajele superbe din jurul schitului Mitropoliei1, să mergem într‑o minunată plimbare cu barca prin Cazanele Dunării, fluviu maiestuos și impunător, și să vizităm puțin Bucureștiul. Capitala este un oraș unde stau alături blocurile – unele de‑a dreptul urâte – din perioada comunistă, vestigiile „micului Paris” și elemente de modernitate. Se vede că orașul prinde din nou viață! La București, noi, preoții, am avut o șansă deosebită: părintele Gérard, părintele Yves și cu mine am rămas o zi în plus la sfârșitul pelerinajului și am vizitat catedrala patriarhală. Am făcut însă și o vizită detaliată a Palatului Patriarhiei, datorită unui preot român care lucrează în administrația patriarhală, care vorbea foarte bine franceza și pe care l‑am întâlnit din întâmplare. Am aflat enorm de multe lucruri despre viața Patriarhiei noastre și despre metodele de lucru ale patriarhului. De‑ar fi fost numai pentru această vizită, și tot ar fi meritat să venim în România.

În seara ultimei zile, după o cină delicioasă (românească, bineînțeles) în fermecătorul cartier Lipscani, a trebuit să ne despărțim. Acest pelerinaj a fost o reușită totală. Trebuie repetat! Mulțumiri organizatorilor. Mulțumesc, Doamne!

Pr. Noël Tanazacq, Paris

Note: