CE SÄ‚ FACEM CU LIBERTATEA NOASTRÄ‚?

De la contemplare la uimire

Paisprezece pelerini merg cu un microbuz de-a lungul plaiurilor Bucovinei. Pe par­cursul întregii călătorii, cu frunțile atingându-li-se ritmic de geam, ochii lor se pierd în na­tură. Auzul lor e surd față de zgomotul ambiant, gândurile lor zboară pe aripile descope­ririlor și surprizelor oferite de peisajul local. Un nor cumulus încărcat de ploaie, o căruță veche trasă de un cal, o casă cu acoperiș dantelat, o rază de soare căzând oblic, un costum popular, o barză sus în cuibul său, o țăran­că și coșul ei de legume gustoase, un câmp strălucitor de floarea-soarelui. Totul în jur îndeamnă la visare și contemplare.

Apoi, mănăstirile se înlănțuie una după alta. Câte surprize, câtă uimire în fața aces­tor frumuseți cu fresce colorate, cu splendi­de grădini de flori, cu ziduri maiestuoase, vrednice de domnitorii care le-au constru­it acum mai bine de cinci sute de ani.

Locuitorii și negustorii de la sate sunt zâmbitori și binevoitori, iar primirea ce ne-o fac gazdele este la înălțimea ospețe­lor delicioase cu care ne întâmpină.

Maica Siluana sau ce să facem cu bo­lile si chinurile noastre?

Cum să detectăm în comportamentul nostru căile unei mai bune cunoașteri de sine însuși?

Cum să comunicăm mai bine cu cei­lalți sau cum să-i cunoaștem mai bine dacă nu dobândim mai întâi cunoașterea de sine?

Cum să iubim pe aproapele, cum să-l iertăm, dacă nu ne iertăm mai întâi pe noi înșine?

Cum să trăim fără a fi iubiți? Cum să trăim fără să iubim?

Cum să trăim cu toate aceste întrebări fără a fi chinuiți? Singurul răspuns este Dumnezeu. Acest lucru e ceea ce ne face să descoperim Maica Siluana cu răbdare și umor, într-o ședință de dezgolire a ini­milor și sufletelor noastre. De la primul schimb de priviri, această femeie ne iu­bește. De la primul cuvânt, această maică ne îndrăgește. Cu tact și pricepere, ne aju­tă să pătrundem în noi înșine, în meandrele încâl­cite ale gândurilor și comporta­mentelor noastre. Ne ajută să pă­trundem în noi înșine, în pro­priul nostru Iad, coborâre esenți­ală pentru căuta­rea și pentru întâlnirea cu Hristos. Înțelegem că nimeni nu este capabil de o ast­fel de călătorie fără ajutorul lui Hristos, Căruia Îi dăm temerile noastre, problemele noastre, bolile noastre. El așteaptă ca noi să-I deschidem inimile noastre, cu răbdare și cu dragoste, ca El să poată intra și lucra pen­tru mântuirea noastră.

SUCEVIÅ¢A, mănăstirea lecției de viață

Descoperirea energiei electrice sau primii pași pe Lună nu au făcut din om o ființă mai erudită sau mai înțeleaptă decât erau strămoșii noștri. Fresca repre­zentând Scara Sfântului Ioan Scărarul, care se desfă­șoară pe întregul perete exterior de nord al mănăsti­rii, este un exemplu edificator. Datând din secolul al XVI-lea, ea este banda desenată care reprezintă, în ace­lași timp, atât omul îmbibat de spiritualitate în căuta­rea harului dumnezeiesc, cât și omul modern, subju­gat chinurilor singurătății și depresiei. Omul fără Dumnezeu este fără de Nădejde.

Omul credincios urcă treptele virtuții așa cum omul societății noastre urcă treptele ierarhiei sociale sau pro­fesionale. Dar către ce se îndreaptă și unul și celălalt, dacă nu cer ajutorul lui Dumnezeu? Desigur, către do­rințe și aspirații și mai mari, spre mai multă invidie, mai mult egoism, mai multe nevoi care nu vor putea fi ni­ciodată satisfăcute. Apoi vine Iadul, de care se tem și fug și unul și celălalt...

Cu toate acestea, prin exact această descoperire a propriului său Iad omul cel nou se poate naște, așa cum crisalida dă naștere zborului fluturelui, ca și Hristos Cel Înviat. Doar atunci treptele pot fi urcate, cu privirea către Dumnezeu, în ascultare, perseverență și încredere.