Întâlnire cu frumuseţea 

Pelerinajul AXIOS este frumos datorită frumuseţii locurilor vizitate şi a persoanelor întâlnite, este savuros datorită meselor servite cu dragoste pelerinilor, este bine pregătit, încadrat şi condus; apreciez în special echilibrul între această organizare şi deschiderea ghidului către imprevizibil şi către cererile pelerinilor.  

Astfel, la invitaţia Înaltpreasfinţitului Iosif, am făcut o expediţie în dimineaţa zilei de 6 iulie într‑un 4X4 pe culmile povârnite care înconjoară mănăstirea Tismana, pentru a participa la Sfânta Liturghie la micul schit al Buneivestiri şi Acoperământului Maicii Domnului, la construcţia căruia ajută şi Mitropolia noastră. De‑acolo, după agapa de sub un copac imens, cea mai mare parte a grupului a urcat pe jos pe o cărare ce seamănă cu cea care urcă de la Malvialle la Roche Tuilière ca s‑o întâlnească pe maica Bartolomea, o pustnică de 73 de ani, pentru o întrevedere foarte emoţionantă. În acelaşi fel, la cererea părintelui Noël, am vizitat pe 7 iulie ruinele podului lui Traian de la Drobeta‑Turnu Severin, cel mai mare pod al Antichităţii, terminat în anul 105, cu ajutorul căruia romanii au invadat Dacia traversând Dunărea; mai era încă cu noi şi episcopul locului, Preasfinţitul Nicodim, care venise să ne întâmpine împreună cu stareţul mănăstirii Topolniţa şi care tocmai ne primise la episcopie. 

Vizita care m‑a marcat cel mai mult a fost cea de la mănăstirea Stavropoleos, în centrul vechi al Bucureştiului, încă din prima seară când am ajuns, pe 2 iulie: două măicuţe tinere şi zâmbitoare, maica Atanasia şi maica Iustina, ne‑au primit şi ne‑au condus să vizităm biserica şi mănăstirea. În anii ’80, „geniul Carpaţilor” (Ceauşescu), ignorant şi incult, a pus să fie demolat cel mai frumos cartier al oraşului pentru a‑şi construi un palat atât de uriaş încât se vede de pe Lună. Monahiile restaurează icoane, fresce descoperite în ruinele bisericilor distruse în acest şantier şi le expun într‑un mic muzeu din incinta mănăstirii; ele restaurează şi codice şi volume pe care le expun în bibliotecă; ne‑au arătat cu mândrie un rulou etiopian caligrafiat în limba lor liturgică, cât şi cărţi de muzică psaltică mai întâi caligrafiate, apoi imprimate şi care în zilele noastre sunt redactate pe calculator. Această mică mănăstire mă impresionează prin înclinaţia ei pentru studiu, pentru restaurare şi prin bucuria monahiilor. 

Printr‑o întâmplare providenţială, l‑am întâlnit pe 5 iulie la mănăstirea Hurezi pe părintele lor duhovnic, părintele Iustin Marchiş, şi i‑am spus cât de mult m‑a marcat bucuria monahiilor; chipul său s‑a luminat într‑un surâs larg şi mi‑a spus că aceste monahii nu au trecut prin noviciat într‑o mănăstire mare, tradiţională, ci au fost formate de el, chiar acolo; toate cinci au diplome universitare şi‑şi folosesc competenţele în serviciul lui Dumnezeu şi al Bisericii; echilibrul şi bucuria lor sunt mândria lui. 

La întoarcerea în Bucureşti la sfârşit de pelerinaj, am mers cu părintele Noël, părintele Yves şi părintele Gérard din nou la Stavropoleos, unde ne‑am închinat moaştelor sfântului Iustin Martirul şi Filosoful şi am cumpărat un disc minunat de colinde ortodoxe, cu melodii psaltice cântate de copii şi familii tinere ce vin des la mănăstire.

Totuşi, mi‑a lipsit ceva în acest pelerinaj: un timp de învăţătură duhovnicească. Mi‑ar fi plăcut o predică, fie şi foarte concisă, la fiecare liturghie… Cu barca, pe Dunăre, alături de arhiepiscopul nostru, am visat la o clipă de har în care mica turmă să primească de la păstorul ei învăţătura lui Hristos, precum apostolii pe lacul Galileii. 

Acum visez la o lucrare comună, care să fie un jurnal de călătorie cu toate notiţele, fotografiile şi amintirile noastre… 

Sylvie Petureau, Clermont‑Ferrand, Franţa

O după‑masă binecuvântată la schitul Schimbării la Faţă al maicii Bartolomea

După prânzul de la schitul Poiana Frumoasă, vreo zece dintre noi am plecat spre schitul maicii Bartolomea. Ghizii noştri, această femeie subţire, în negru, cu un chip frumos, grav şi cei doi nepoţi ai ei pe care‑i ţinea de mână. 

La intrarea pe cărare se înălţau de fiecare parte flori frumoase galbene, înalte, drepte ca nişte sfeşnice, o gardă de onoare, o gardă de dragoste, un mesaj de dragoste, un anunţ de dragoste. 

Am început să urcăm cu bucurie, vorbind voioşi unii cu alţii. Apoi, pe măsură ce urcuşul devenea mai dificil, s‑a instalat tăcerea. Grupul s‑a răsfirat. Fiecare în ritmul lui, în freamătul dulce al pădurii, urca în spatele femeii şi al celor doi copii. Bogdan veghea şi încheia grupul. Cu cât urcam mai mult, cu atât ne adânceam cu toţii în tăcere. Îmi dădeam seama de reculegerea noastră, de efortul nostru, urcând încordaţi spre vârful dealului. Simţeam cu toţii semnificaţia simbolică a acestui urcuş spre o întâlnire pe care urma s‑o împărtăşim cu toţii şi s‑o trăim fiecare în parte.

Treceam de la cărarea căptuşită cu frunze moarte la stânca goală, abruptă. Alunecam. Regretam că nu aveam încălţăminte mai potrivită. Îmi reproşam că nu‑mi luasem în valiză o pereche de încălţări pentru orice fel de drum. 

Femeia în negru mă urmărea cu privirea. S‑a apropiat de mine, s‑a descălţat şi mi‑a oferit sandalele ei. Le‑am luat şi i le‑am dat pe ale mele. Am mai încercat câţiva paşi, dar alunecam şi mai tare. I le‑am înapoiat, emoţionată de atenţia ei. Nu ne vorbeam. Privirea directă şi tandră îmi arăta grija şi regretul ei. 

În sfârşit, am atins vârful dealului. În faţa noastră se deschidea un platou îngust, defrişat, pe care se înălţa sub soare o capelă cu pereţi albi. Puţin mai jos, chilia maicii Bartolomea şi grădina ei de legume, terasată.

Un grup de adolescenţi conduşi de un preot tânăr, cu care ne întâlniserăm în cursul dimineţii, se afla deja acolo. 

Ne‑am aşezat sub un mic acoperiş de lemn, aşteptând restul grupului nostru. Fericiţi. Nu mai ştiu cine din noi a început cântarea Maicii Domnului, pe care am continuat‑o cu toţii. 

Încet, încet ajungeau şi tovarăşii noştri de drum. Priveam feţele iluminate de efortul dus la bun sfârşit. Vorbeam puţin, eram fericiţi să ne aflăm acolo. 

Grupul de tineri a plecat. În spatele lui Bogdan, al femeii în negru şi al celor doi copii, ne‑am apropiat de maica Bartolomea. 

Intrând în capelă, am simţit cum izbucneşte rugăciunea care mă însoţise în tot timpul urcuşului.  

Puţin mai târziu, am ascultat‑o pe maica Bartolomea, aşezaţi în faţa ei. Foşnetul moale al vegetaţiei ne învăluia tandru. Vedeam valea, cerul era de un albastru luminos, fluturi şi insecte dansau în jurul feţelor noastre atente. Blândeţe, pace. 

Maica Bartolomea vorbea despre darul preţios al vieţii, Hristos/Viaţa, Credinţa, rugăciunea, Dragostea infinită a Tatălui pentru noi, răbdarea, postul, Biserica… Ne‑a oferit fiecăruia o reproducere după o icoană a Maicii Domnului şi 5 bomboane: trei pentru Sfânta Treime, una pentru Maica Domnului şi una pentru toţi sfinţii. Am acceptat cu toţii, simplu, darul ei. Ne‑a mulţumit pentru asta. Comuniune de suflete… „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul”…

La plecarea fiecărui pelerin, maica Bartolomea trage clopotul pentru a‑l însoţi în coborâre, în întoarcerea lui în lume. 

Un pelerin

O călătorie lăuntrică

Am aflat de existenţa acestui pelerinaj prin prietena mea ortodoxă George Louisia de la Montpellier. 

Acesta a reprezentat pentru mine ocazia unei călătorii interioare nesperate în profunzimea aproape mistică a legăturii acestei ţări cu copilăria mea. Aceea a unei fetiţe franţuzoaice, născută în 1941 la Atena, al cărei tată fusese transferat ca profesor la Institutul Francez din Bucureşti din 1941 până în 1946, perioadă dificilă, cu bombardamente dese, printre altele cel al Operei, sub ochii noştri, devenită de atunci hotelul Novotel din Bucureşti. Fetiţa care eram atunci vorbea româneşte când s‑a întors la Sète, oraşul de origine al tatălui ei, în Franţa, dar între timp şi‑a şters din memorie toate amintirile de copil, cu siguranţă prea îngrozitoare pentru a fi păstrate. 

Cele doar două zile petrecute în Bucureşti, 3 iulie şi 11‑12 iulie, au fost suficiente pentru a regăsi emoţiile acelei perioade istorice ce urma să traumatizeze încă o dată poporul român, popor ce a ştiut, cu toate acestea, să rămână la fel de cald, pentru că şi‑a păstrat sufletul şi cultura! 

Nu aş fi putut găsi un grup mai potrivit care să mă însoţească în această descoperire. Un ghid minunat de 37 de ani, Bogdan Grecu, împreună cu alţi doi membri AXIOS, au programat şi organizat această călătorie‑pelerinaj. Bogdan e român, foarte ataşat de ţara lui, atent la nevoile fiecăruia, entuziast şi adevărat mediator în diversitatea grupului nostru. 23 de participanţi, toţi ortodocşi, mai puţin trei. Eu însămi sunt catolică. 

Prietenia molipsitoare a funcţionat din prima zi. S‑au creat legături foarte puternice între noi, prin calitatea atenţiei oferite unii altora. Mitropolitul, Înaltpreasfinţitul Iosif şi episcopul francez ortodox, Preasfinţitul Marc, s‑au aflat printre noi. O adevărată şansă pentru noi, împreună cu cei 5 preoţi şi un diacon, însoţiţi de soţiile lor. Am fost uimită de fervoarea acestui grup, de credinţa şi de încrederea lui în viitor. Irlanda de Nord, SUA şi Franţa au fost ţările „reprezentate” de către laici. 

Într‑un autobuz confortabil şi sigur, foarte încrezători în competenţa şi seriozitatea şoferului nostru român, am făcut un tur din Bucureşti la Drobeta, cu croazieră pe Dunăre, traversând nordul Olteniei, primiţi minunat la rugăciune, masă şi somn în 11 mănăstiri. Îmi voi aminti mereu de calitatea primirii, de surâsurile luminoase ale monahilor şi monahiilor, de bucătăria pregătită cu dragoste, în care am regăsit cu plăcere aromele copilăriei: salată de vinete, salată de cartofi calzi cu ceapă, varză şi ardei umpluţi, fasole bătută şi nelipsita ţuică de fructe ca aperitiv, atât de apreciată de părintele Georges. 

Sufletul meu a vibrat la frumuseţea sfintelor liturghii însoţite de cântări care dădeau viaţă frumoaselor fresce şi numeroaselor icoane. A fost de‑a dreptul încântător să vezi apărând mănăstirile şi bisericile lor, adevărate bijuterii înflorite, răspândite prin peisajele frumoase de păduri sau pe malul Dunării. 

Alt punct forte: drumeţiile pe jos sau în 4X4 spre schiturile din pădurea de lângă mănăstirea Tismana. Şi un moment de har: masa atât de primitoare în mijloc de pădure, aproape de schitul în construcţie al Mitropoliei, pregătită de o familie de români şi de cei trei copii ai lor, deosebit de drăguţi şi jucăuşi. 

O altă amintire de neuitat, cea a vizitei la casa părintească a lui Brâncuşi şi a descoperirii celor trei sculpturi ale sale la Târgu‑Jiu: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana sa fără sfârşit. Expoziţia de la Centrul Pompidou pe care tocmai am vizitat‑o la Paris completează omagiul pe care trebuie să‑l aducem acestui geniu creator. 

Şi, mai ales, am cunoscut români şi românce care vor rămâne dragi sufletului meu… Copii care cântă şi dansează… Şi licurici sclipitori…