Dacă tot vorbim de minuni: am fost în weekend la Cantauque ‑ Mănăstire ortodoxă din sudul Franţei. A fost „minun”‑at! Un părinte a vorbit despre Facere – care e pictată pe pereţii interiori ai incintei mănăstirii. În apropiere este localitatea St. Polycarpe, în a cărei biserică se găseşte urna cu cenuşa Sfântului Policarp de Smirna, adusă de cruciaţi în Franţa. Aveau o icoană mare bizantină a Sfântului, iar pereţii vechii abaţii păstrau urme de frescă. Sunt atâtea de descoperit sub praful vremii...

Dragoş, Paris

Pentru că 2011 este pentru Nepsis anul Sfintelor Scripturi, anul acesta la Cantauque am încercat să „descoperim” semnificaţiile primelor capitole din Cartea Facerii, pornind de la originalul în limba ebraică. 

De ce să ne aplecăm asupra originalului? Pur şi simplu pentru că în traduceri anumite nuanţe importante se pierd. Despre facerea omului citim că „Domnul Dumnezeu l‑a zidit pe ha‑adam (om) din ţărâna luată din adamah (pământ).” (Fc. 2, 7) Devine astfel foarte clar că dintru început există o legătură puternică între om şi natură. Apoi, când Dumnezeu a făcut femeia, a spus că „nu este bine să fie ha‑adam (omul) singur. Să‑i facem ezer kenegedo (ajutor la fel cu el).” (Fc. 2, 18) Sugerează oare aceste cuvinte că femeia este inferioară bărbatului? Tot în Vechiul Testament, cuvântul ezer este folosit pentru a numi ajutorul divin: „Ridica‑voi ochii mei la Ceruri, de unde îmi va veni ezer (ajutorul).” (Ps. 120, 1) Prin urmare, ezer nu este deloc inferior celui ce‑l primeşte. Iar cuvintele din textul original evidenţiază această „unitate de fiinţă”: femeia este numită issha, iar bărbatul ish (Fc. 2, 23).

De ce există în Cartea Facerii două relatări ale creaţiei? De ce în una din ele omul e creat la sfârşit şi în cealaltă la început? Cum era omul înainte de căderea din Rai? Cum era lumea înainte de căderea omului? Adam şi Eva poartă ei aceeaşi responsabilitate în neascultarea lor faţă de Dumnezeu? De ce a trebuit să se întrupeze Hristos ca să anuleze păcatul lui Adam şi al Evei?

Părintele Moise, care vorbeşte curent ebraica, ne‑a fost ghid în explorarea acestor întrebări. „Însoţitor de bord” a fost părintele Jacob, stareţul mănăstirii. Iar noi, participanţii, am lăsat sfiala la o parte şi ne‑am angajat în dialog. Cu toţii împreună sau în cadrul discuţiilor personale.

La Cantauque a fost minunat, dar e greu să exprimăm în cuvinte.

Lavinia, Paris

Tare m‑a pătruns la suflet pelerinajul ăsta, dar cuvintele mele sunt prea sărace. Domnul a fost iarăşi bun cu noi şi ni i‑a dăruit pe părinţii de la Cantauque 100% şi prin ei, dragostea Sa. Câtă dăruire, cât har, câtă bunătate, câtă atenţie la întrebările şi frământările fiecăruia! Sufletul mi s‑a uşurat ca un fulg şi mi s‑a umplut de încrederea în adevărul şi certitudinea mântuirii. Şi asta, cum zicea părintele Moise, nu datorită faptelor noastre (bune), ci prin bunătatea şi mila lui Dumnezeu (par la miséricorde de Dieu par l’intermédiare de notre foi. Il nous sauvera par pure bonté!). Căci creându‑ne după chipul şi asemănarea Lui, Domnul ne caută şi ne cheamă la El neîncetat aşa cum l‑a chemat şi pe Adam („Adame, unde eşti?”). Dar Adam a ratat iertarea prin faptul că nu s‑a pocăit pe loc. Dacă Adam s‑ar fi pocăit, ar fi fost iertat imediat, nu ar fi pierdut Raiul.

Adriana, Lyon

Nu scriu multe, nu pentru că nu aş avea nimic de zis, ci pentru că mi‑e foarte greu să pun în cuvinte ceea ce a însemnat pentru mine pelerinajul la Cantauque. La Liturghii parcă pluteam, m‑am simţit tratată ca o regină de către gazde, neuronii au fost puşi în mişcare într‑o directie pe care nu o cunoşteau şi, cel mai important, m‑am simţit copleşită de iubire. Drumul de întoarcere l‑am resimţit ca pe un sfârşit de vacanţă: un pic trist pentru că s‑a terminat. Iar la Paris, în săptămâna care a urmat, două persoane mi‑au spus că sunt foarte senină. 

O participantă

Eu sunt fericită că am întâlnit oameni frumoşi care dăruiesc şi se dăruiesc.

Cristiana, Paris