Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 1 Iunie 2011 Ora: 15:14

FRAGMENTE NEODIHNITE (IUNIE 2011)

Afost odată o cetate mică, locuită de oameni puţini, şi împotriva ei a pornit un rege vestit, care a împresurat‑o şi a ridicat de jur împrejur întărituri puternice. Într‑însa se afla un sărac înţelept care a scăpat cetatea prin înţelepciunea lui, şi nimeni nu‑şi mai aduce aminte de acest om sărman. Şi am zis: „Mai bună este înţelepciunea decât puterea; dar înţelepciunea celui sărac este urgisită şi cuvintele lui nu sunt luate în seamă”.

Ecclesiastul 9, 14‑16

 

Elementara deşteptăciune e o îndatorire. Iar prostia este o ispită. Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, toate sunt de la diavol. Samarineanul n‑a fost numai bun, ci şi atent: a ştiut să vadă.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

 

Calea spre cunoştinţă este nepătimirea şi smerenia fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul. 

Sfântul Isichie Sinaitul, Filocalia IV 

 

Maxim, un sfânt grec din secolul IV, aude într‑o zi citindu‑se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomandă să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mişcat încât se gândeşte că n‑are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munţii din apropiere şi îşi impune să se roage fără încetare.

Ca orice tânăr grec din acea vreme, abia ştia Tatăl nostru şi alte câteva rugăciuni. Începe aşadar să le recite fără oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit. Este cu Dumnezeu, e încântat, totul pare minunat până când, treptat, soarele dispare la orizont, frigul şi noaptea nu întârzie a se lăsa şi, odată cu noaptea, o mulţime de zgomote neliniştitoare: plesnituri de ramuri care se rup sub labele unor fiare cu ochi scânteietori, lupte între animalele sălbatice, cele mai puternice ucigându‑le pe cele mai slabe. El se simte atunci cu adevărat singur, o biată făptură fără apărare, într‑o lume unde domneşte pericolul, moartea, cruzimea; înţelege că este pierdut dacă Dumnezeu nu‑i vine în ajutor. Părăsind Tatăl nostru şi Crezul, face precum Bartimeu, strigând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie‑Ţi milă de mine!”. Strigă astfel toată noaptea, căci fiarele şi ochii scânteietori nu‑i dau răgaz să doarmă…

La mulţi ani după aceea, întâlneşte un pustnic foarte bătrân care‑l întreabă cum a învăţat să se roage fără încetare. Maxim îi răspunde: „Cred că diavolul m‑a învăţat“. Îi explică apoi cum s‑a obişnuit încetul cu încetul cu zgomotele şi pericolele din zi şi din noapte; cum ulterior s‑au abătut asupra lui ispitele cărnii, ispitele duhului, ale sensibilităţii şi, ceva mai târziu, atacuri şi mai violente din partea demonilor. Nu trecea o singură clipă, ziua sau noaptea, în care să nu aibă nevoie să cheme pe Dumnezeu, strigând: „Fie‑ţi milă, Doamne!”. Apoi, într‑o bună zi, după paisprezece ani de asemenea vieţuire, Domnul i‑a apărut. În clipa aceea, liniştea, pacea, seninătatea s‑au sălăşluit în el. Nu i‑a mai rămas nici o teamă, nici de întuneric, nici de tufişuri, nici de diavoli: „Domnul ajunsese stăpân pe situaţie“. „Înţelesesem în sfârşit, continuă Maxim, că atâta timp cât Domnul nu intervine, sunt în chip iremediabil neputincios. Astfel, chiar în clipe de seninătate, pace, bucurie, am continuat să spun: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie‑Ţi milă de mine!”. Ştia, de acum înainte, că nu există pacea inimii şi a sufletului, potolirea cărnii în îndreptarea voinţei, decât în milostivirea lui Dumnezeu.

Mitropolitul Antonie Bloom, Şcoala rugăciunii

 

Vecerniile Mari care urmează după Liturghia Cincizecimii includ trei rugăciuni ale Sfântului Vasile. Cea de‑a treia se roagă pentru toţi morţii de la facerea lumii până astăzi. O dată pe an, Biserica se roagă chiar şi pentru sinucigaşi… Dragostea Bisericii nu are graniţe: ea pune soarta răzvrătiţilor în mâinile Tatălui, iar aceste Mâini sunt Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl a încredinţat Fiului Omului toată Judecata şi aceasta este „judecata judecăţii”, adică Judecata răstignită. Tatăl este Iubirea Care răstigneşte, Fiul este Iubirea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neînvins a Crucii. Această putere respiră în suflarea şi prin efuziunile Paracletului, ale Celui ce „ne este aproape”, Care ne apără şi ne mângâie. 

Mângâietorul este bucuria lui Dumnezeu şi a omului, o Bucurie căreia Hristos ne cere să I ne încredinţăm: „Mă duc să vă gătesc loc [...] şi iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 2‑3). „Domnul… îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva… şi cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi întru cucernicie aşteptând şi grăbind venirea Zilei Domnului” (2 Petru 3, 9‑11). Asta pentru că Ziua Domnului nu este doar scopul şi nici sfârşitul istoriei, ci deplinătate a misterului divin. 

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu

 

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni