Afost odată o cetate mică, locuită de oameni puțini, și împotriva ei a pornit un rege vestit, care a împresurat‑o și a ridicat de jur împrejur întărituri puternice. Într‑însa se afla un sărac înțelept care a scăpat cetatea prin înțelepciunea lui, și nimeni nu‑și mai aduce aminte de acest om sărman. Åži am zis: „Mai bună este înțelepciunea decât puterea; dar înțelepciunea celui sărac este urgisită și cuvintele lui nu sunt luate în seamă”.

Ecclesiastul 9, 14‑16

Elementara deșteptăciune e o îndatorire. Iar prostia este o ispită. Neștirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viață și printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, toate sunt de la diavol. Samarineanul n‑a fost numai bun, ci și atent: a știut să vadă.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

Calea spre cunoștință este nepătimirea și smerenia fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul. 

Sfântul Isichie Sinaitul, Filocalia IV 

Maxim, un sfânt grec din secolul IV, aude într‑o zi citindu‑se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomandă să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mișcat încât se gândește că n‑are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munții din apropiere și își impune să se roage fără încetare.

Ca orice tânăr grec din acea vreme, abia știa Tatăl nostru și alte câteva rugăciuni. Începe așadar să le recite fără oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit. Este cu Dumnezeu, e încântat, totul pare minunat până când, treptat, soarele dispare la orizont, frigul și noaptea nu întârzie a se lăsa și, odată cu noaptea, o mulțime de zgomote neliniștitoare: plesnituri de ramuri care se rup sub labele unor fiare cu ochi scânteietori, lupte între animalele sălbatice, cele mai puternice ucigându‑le pe cele mai slabe. El se simte atunci cu adevărat singur, o biată făptură fără apărare, într‑o lume unde domnește pericolul, moartea, cruzimea; înțelege că este pierdut dacă Dumnezeu nu‑i vine în ajutor. Părăsind Tatăl nostru și Crezul, face precum Bartimeu, strigând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie‑Ţi milă de mine!”. Strigă astfel toată noaptea, căci fiarele și ochii scânteietori nu‑i dau răgaz să doarmă…

La mulți ani după aceea, întâlnește un pustnic foarte bătrân care‑l întreabă cum a învățat să se roage fără încetare. Maxim îi răspunde: „Cred că diavolul m‑a învățat“. Îi explică apoi cum s‑a obișnuit încetul cu încetul cu zgomotele și pericolele din zi și din noapte; cum ulterior s‑au abătut asupra lui ispitele cărnii, ispitele duhului, ale sensibilității și, ceva mai târziu, atacuri și mai violente din partea demonilor. Nu trecea o singură clipă, ziua sau noaptea, în care să nu aibă nevoie să cheme pe Dumnezeu, strigând: „Fie‑ți milă, Doamne!”. Apoi, într‑o bună zi, după paisprezece ani de asemenea viețuire, Domnul i‑a apărut. În clipa aceea, liniștea, pacea, seninătatea s‑au sălășluit în el. Nu i‑a mai rămas nici o teamă, nici de întuneric, nici de tufișuri, nici de diavoli: „Domnul ajunsese stăpân pe situație“. „Înțelesesem în sfârșit, continuă Maxim, că atâta timp cât Domnul nu intervine, sunt în chip iremediabil neputincios. Astfel, chiar în clipe de seninătate, pace, bucurie, am continuat să spun: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie‑Ţi milă de mine!”. Ştia, de acum înainte, că nu există pacea inimii și a sufletului, potolirea cărnii în îndreptarea voinței, decât în milostivirea lui Dumnezeu.

Mitropolitul Antonie Bloom, Åžcoala rugăciunii

Vecerniile Mari care urmează după Liturghia Cincizecimii includ trei rugăciuni ale Sfântului Vasile. Cea de‑a treia se roagă pentru toți morții de la facerea lumii până astăzi. O dată pe an, Biserica se roagă chiar și pentru sinucigași… Dragostea Bisericii nu are granițe: ea pune soarta răzvrătiților în mâinile Tatălui, iar aceste Mâini sunt Fiul și Sfântul Duh. Tatăl a încredințat Fiului Omului toată Judecata și aceasta este „judecata judecății”, adică Judecata răstignită. Tatăl este Iubirea Care răstignește, Fiul este Iubirea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neînvins a Crucii. Această putere respiră în suflarea și prin efuziunile Paracletului, ale Celui ce „ne este aproape”, Care ne apără și ne mângâie. 

Mângâietorul este bucuria lui Dumnezeu și a omului, o Bucurie căreia Hristos ne cere să I ne încredințăm: „Mă duc să vă gătesc loc [...] și iarăși voi veni și vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 2‑3). „Domnul… îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva… și cât de mult vi se cuvine vouă să umblați întru viață sfântă și întru cucernicie așteptând și grăbind venirea Zilei Domnului” (2 Petru 3, 9‑11). Asta pentru că Ziua Domnului nu este doar scopul și nici sfârșitul istoriei, ci deplinătate a misterului divin. 

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu