Adaugat la: 15 Aprilie 2011 Ora: 15:14

GÂNDURI DE PELERIN

Pe 27 februarie, Mănăstirea Sfântul Ioan Secerătorul din Bivongi (Calabria) și-a prăznuit hramul.

Mănăstirea Sf. Ioan Secerătorul (Theristis) se afla în Calabria, pe terito­riul localității Bivongi, într-o vale sălbatică numită Vallata dello Stilaro, renumit loc de nevoință ascetică unde totul vorbește despre monahismul bizantin de la sfârșitul celui dintâi mileniu creștin.

Mănăstirea Sf. Ioan Secerătorul, care este declarată Monument Național, cuprinde un com­plex monastic de origine bizantină, compus dintr-o biserică în stil bazilical din secolul al X-lea și câteva corpuri de chilii. Monumentul este situat în partea declarată „zona sacra” a Patrimoniului Bizantin din Valea Stilarului, fiind primul dintre edificiile restaurate dintre cele peste 40 care existau la începuturile celui de-al doilea mileniu creștin în această parte a Italiei Meridionale. La ora actuală, Mănăstirea din Bivongi este păstorită de P. Cuv. Stareț Iustin, care se nevoiește pe pământurile Calabriei împreună cu doi frați, fiind o mare mângâiere pentru toți creștinii pribegi pe pământurile Italiei și mai ales pentru cei din partea de sud.

  Anul acesta Prea Sfințitul Părinte Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei a decis să mă delege ca reprezentant oficial al său la prăznuirea celui de al treilea hram, de la trecerea mă­năstirii sub păstorirea Episcopiei noastre. Călătoria spre Calabria a început de sâmbătă după amiază, când am luat zborul de la Roma spre Lamezia Terme, cea mai apropiată localitate cu ae­roport de Bivongi de unde, cu mașina, am parcurs cei mai bine de 100 de km, până a ajunge la bi­necuvântata mănăstire. Am încercat să mă grăbesc, ca nu cumva să pierd privegherea pentru Sfântul Ioan Secerătorul, sfânt care a strălucit prin viața sa în Valea Stilarului, cu mai bine de un mileniu în urmă. Acea frică a lui Dumnezeu și sfială parcă făceau și mica mașină să meargă mult mai repede. Cu sufletul la gură, ajungând la Mănăstire, am intrat tiptil, dar în același timp repede în biserica bizantină unde deja începuse slujba.

Întâmplarea făcuse ca în localitate să fie o pană de curent, iar în biserică, glasul blând al pă­rinților se auzea în semi-întuneric, fiind aprinse doar câteva lumânări. Afară, la lumina stelelor, se vedea vârful munților acoperiți de zăpadă (după slujbă am aflat că dimineața ninsese în toată zona), iar când îți îndreptai privirile în jos, vedeai Valea Stilarului acoperită de o liniște care te cutremura, unicul simțământ era acela că acolo trăia Dumnezeu, că acolo binecuvântarea Domnului nu părăsise Mănăstirea de mai bine de o mie de ani, că acolo, pur și simplu, cerul se întâlnește cu pământul iar cântările părinților se împletesc cu cele ale îngerilor.

Slujba a trecut atât de repede, încât m-am pomenit pe neașteptate la otpust, cu toții cântând troparul Sfântului Ioan Secerătorul și închinându-ne la icoana hramului. La fel de sfielnic, în li­niște, de parcă nici nu ar fi atins pământul cu picioarele, toți cei prezenți la slujbă, ușor, ușor, și-au îndreptat calea fiecare spre casa sa, rămâ­nând doar eu cu părintele stareț și cu cei doi frați. Bineînțeles că nu am putut lipsi de la aga­pa de seară care se pregătise, mai ales că eram oaspete, bucurându-ne cu toții în cinstea și po­menirea Sfântului Ioan Secerătorul.

Noaptea am adormit cu gândul la cum va fi timpul a doua zi. Oare va ninge? Sau va plo­ua? Oare va fi frig? Sau poate totuși va fi o zi luminată, ca să poată veni pelerinii la mănăs­tire?...

Nu știu când m-am oprit din rugăciune: Doamne fie-Å¢i milă de noi și ne binecuvintează, luminează fața Ta peste noi și ne miluiește!... Dar când am deschis ochii, duminică diminea­ța, primul lucru pe care l-am văzut erau razele de soare care s-au strecurat prin ferestruica mică de la chilia unde am fost găzduit, raze care se jucau parcă pe fața mea, raze care se plim­bau de pe un obraz pe altul, raze care parcă spu­neau: Vremea este a sluji Domnului, vremea este a da slavă lui Dumnezeu!

Nu a durat mult până când m-am îmbrăcat după rânduială, am luat rasa, camilafca și cru­cea și am început să merg cu pași repezi, mai degrabă alergând, spre biserică. Am intrat în biserică, unde deja veniseră câțiva pelerini ma­tinali care așteptau cu nerăbdare Dumnezeiasca Liturghie. După ce m-am închinat după rându­ială, am intrat în Sfântul Altar pentru a mă îm­brăca în veșmintele preoțești. Cu bucurie am văzut că alături de noi mai erau alți doi preoți (de la Reggio Calabria — pr. Constantin și de la Melicucca — pr. Nilo) și un diacon (de la Catania— d. Ciprian), iar la strană așteptau cu sufletul la gură cei câțiva cântăreți, să poată începe sluj­ba. Era ceva important, nu în fiecare zi slujești la mănăstire, nu în fiecare zi slujești într-o bi­serică bizantină din secolul X, nu în fiecare zi poți da slavă lui Dumnezeu într-un loc unde sute și mii de călugări s-au proslăvit închinându-și viața Domnului Hristos. Toți cei care erau în al­tar aveau emoții; era suficient să privești sfân­ta masă care era luminată de razele atât de pu­ternice ale soarelui, care își găsiseră calea prin turla bisericii. Simțeam cu toții că e ceva deosebit, ceva ce nu trăiești decât foarte rar, era harul. Harul care dă viață, harul care sfințeș­te, harul care ne dă putere să facem sute și mii de kilometri ca să slujim o Sfântă Liturghie, o Liturghie care să oprească timpul așa cum s-a oprit timpul în acea duminică la Bivongi.

Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pu­rurea și în vecii vecilor. Amin.

...A început Liturghia. Fără să ne dăm sea­ma, biserica se umpluse. Au venit pelerini de peste tot locul. Când am privit cu coada ochiu­lui spre popor, a început să îmi bată inima așa de tare, încât îmi era greu să-mi ascund emoți­ile. Biserica de la Bivongi a devenit neîncăpă­toare, iar oamenii continuau să vină de la Reggio Calabria, de la Catanzaro, Crotone sau Cosenza... Bucuria ne-a fost mare când am văzut că la sluj­bă au venit și preoții catolici din Stilo și Bivongi. Nu a lipsit nici domnul primar din Bivongi, care a ascultat cu cea mai mare atenție toată Liturghia.

După citirea Evangheliei la cea de a treia Duminică din Triod, a Înfricoșătoarei Judecăți,am rostit predica către poporul adunat la slujbă; puținele idei pe care mi le pregătisem de la Roma, în fața atâtor emo­ții, se spulberaseră parcă; nu aveam de ales decât să las ini­ma să vorbească, să fiu pur și simplu aproape de cei care cu atâta evlavie așteptau să asculte predica ,,de la Mănăstire”, cei care pur și simplu din priviri ne spuneau că erau însetoșați, că aveau nevoie de acea merinde duhovnicească, aveau nevoie să-și potolească setea de la izvorul celor duhovnicești. A rânduit Domnul atât de bine Evanghelia citită tocmai în acea zi de hram, încât am fost și eu copleșit de dragostea lui Dumnezeu, dragostea părintească ce ne-a cuprins pe toți în acele clipe...

La sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii, înainte de otpust, am făcut toți clericii, împreună cu creștinii pelerini, o proce­siune cu câteva opriri, cu moaștele Sfântului Ioan Secerătorul, cu icoana hramului și cu Sfânta Evanghelie. Toți au fost ne­spus de bucuroși că au putut să dea împreună răspunsurile la ectenii, că au putut să se închine la moaștele Sfântului Ioan Secerătorul și să aibă parte de sfânta binecuvântare.

La sfârșitul Liturghiei, le-am dăruit oaspeților Mănăstirii -  celor doi preoți de la Stilo și Bivongi și primarului din Bivongi-frumoase icoane din partea Prea Sfințitului Părinte Episcop Siluan, gest care i-a emoționat, aducându-le tuturor o nespu­să bucurie.

Trebuie să amintesc că toți pelerinii veniți la mănăstire au primit iconițe cu Maica Domnului având arhiereasca bi­necuvântare a Prea Sfințitului Părinte Episcop Siluan.

Hramul nu ar fi putut fi cu adevărat ”hram” fără tra­diționala agapă de la sfârșit, care s-a făcut prin osteneala pelerinilor și a celor care locuiesc nu departe de mănăstire. Timpul atât de frumos, care nu a fost altceva decât o binecuvântare de la Dumnezeu, ne-a permis tuturor să stăm împreună în curtea mănăstirii timp de câte­va ore. Când m-am uitat la ceas, mi-am dat seama că având avi­on de întoarcere la Roma în acea seară era timpul să plec. Era timpul să plec din acel loc bine­cuvântat, acel loc care e mai aproape de cer, mai aproape de eternitate, acel loc unde câteva clipe trăite te fac să te regăsești în cele dumnezeiești. Un loc al lui Dumnezeu, pur și simplu!

Drumul spre aeroport a fost mult mai lung decât la venire, parcă nu se mai termina. La un moment dat mi se părea că o să pierd avionul, ceasul însă arăta contrariul. In cele din urmă, am ajuns la aeroport și am revenit la Roma. In inimă însă am păstrat imaginea stelelor care erau așa de aproape de mănăstire, încât aveai impresia că, din clipă în cli­pă, au să cadă jos; munții înză­peziți, care înconjurau mănăsti­rea și stăteau neclintiți cu atâta mândrie că și ei au participat la procesiune. Nu o să uit nici ra­zele de lumină care luminau Sfânta Masă pe tot timpul Liturghiei. Nu o să uit privirea pelerinilor care cu atâta evlavie au stat la slujbă.

Slavă Lui Dumnezeu pentru toate, în cer și pre pământ! 

Ieromonah Dionisie,

Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului de la Roma 

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni