publicat in Din viața parohiilor pe 15 Aprilie 2011, 16:53
Pe 27 februarie, Mănăstirea Sfântul Ioan Secerătorul din Bivongi (Calabria) și-a prăznuit hramul.
Mănăstirea Sf. Ioan Secerătorul (Theristis) se afla în Calabria, pe teritoriul localității Bivongi, într-o vale sălbatică numită Vallata dello Stilaro, renumit loc de nevoință ascetică unde totul vorbește despre monahismul bizantin de la sfârșitul celui dintâi mileniu creștin.
Mănăstirea Sf. Ioan Secerătorul, care este declarată Monument Național, cuprinde un complex monastic de origine bizantină, compus dintr-o biserică în stil bazilical din secolul al X-lea și câteva corpuri de chilii. Monumentul este situat în partea declarată „zona sacra” a Patrimoniului Bizantin din Valea Stilarului, fiind primul dintre edificiile restaurate dintre cele peste 40 care existau la începuturile celui de-al doilea mileniu creștin în această parte a Italiei Meridionale. La ora actuală, Mănăstirea din Bivongi este păstorită de P. Cuv. Stareț Iustin, care se nevoiește pe pământurile Calabriei împreună cu doi frați, fiind o mare mângâiere pentru toți creștinii pribegi pe pământurile Italiei și mai ales pentru cei din partea de sud.
Anul acesta Prea Sfințitul Părinte Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei a decis să mă delege ca reprezentant oficial al său la prăznuirea celui de al treilea hram, de la trecerea mănăstirii sub păstorirea Episcopiei noastre. Călătoria spre Calabria a început de sâmbătă după amiază, când am luat zborul de la Roma spre Lamezia Terme, cea mai apropiată localitate cu aeroport de Bivongi de unde, cu mașina, am parcurs cei mai bine de 100 de km, până a ajunge la binecuvântata mănăstire. Am încercat să mă grăbesc, ca nu cumva să pierd privegherea pentru Sfântul Ioan Secerătorul, sfânt care a strălucit prin viața sa în Valea Stilarului, cu mai bine de un mileniu în urmă. Acea frică a lui Dumnezeu și sfială parcă făceau și mica mașină să meargă mult mai repede. Cu sufletul la gură, ajungând la Mănăstire, am intrat tiptil, dar în același timp repede în biserica bizantină unde deja începuse slujba.
Întâmplarea făcuse ca în localitate să fie o pană de curent, iar în biserică, glasul blând al părinților se auzea în semi-întuneric, fiind aprinse doar câteva lumânări. Afară, la lumina stelelor, se vedea vârful munților acoperiți de zăpadă (după slujbă am aflat că dimineața ninsese în toată zona), iar când îți îndreptai privirile în jos, vedeai Valea Stilarului acoperită de o liniște care te cutremura, unicul simțământ era acela că acolo trăia Dumnezeu, că acolo binecuvântarea Domnului nu părăsise Mănăstirea de mai bine de o mie de ani, că acolo, pur și simplu, cerul se întâlnește cu pământul iar cântările părinților se împletesc cu cele ale îngerilor.
Slujba a trecut atât de repede, încât m-am pomenit pe neașteptate la otpust, cu toții cântând troparul Sfântului Ioan Secerătorul și închinându-ne la icoana hramului. La fel de sfielnic, în liniște, de parcă nici nu ar fi atins pământul cu picioarele, toți cei prezenți la slujbă, ușor, ușor, și-au îndreptat calea fiecare spre casa sa, rămânând doar eu cu părintele stareț și cu cei doi frați. Bineînțeles că nu am putut lipsi de la agapa de seară care se pregătise, mai ales că eram oaspete, bucurându-ne cu toții în cinstea și pomenirea Sfântului Ioan Secerătorul.
Noaptea am adormit cu gândul la cum va fi timpul a doua zi. Oare va ninge? Sau va ploua? Oare va fi frig? Sau poate totuși va fi o zi luminată, ca să poată veni pelerinii la mănăstire?...
Nu știu când m-am oprit din rugăciune: Doamne fie-Å¢i milă de noi și ne binecuvintează, luminează fața Ta peste noi și ne miluiește!... Dar când am deschis ochii, duminică dimineața, primul lucru pe care l-am văzut erau razele de soare care s-au strecurat prin ferestruica mică de la chilia unde am fost găzduit, raze care se jucau parcă pe fața mea, raze care se plimbau de pe un obraz pe altul, raze care parcă spuneau: Vremea este a sluji Domnului, vremea este a da slavă lui Dumnezeu!
Nu a durat mult până când m-am îmbrăcat după rânduială, am luat rasa, camilafca și crucea și am început să merg cu pași repezi, mai degrabă alergând, spre biserică. Am intrat în biserică, unde deja veniseră câțiva pelerini matinali care așteptau cu nerăbdare Dumnezeiasca Liturghie. După ce m-am închinat după rânduială, am intrat în Sfântul Altar pentru a mă îmbrăca în veșmintele preoțești. Cu bucurie am văzut că alături de noi mai erau alți doi preoți (de la Reggio Calabria — pr. Constantin și de la Melicucca — pr. Nilo) și un diacon (de la Catania— d. Ciprian), iar la strană așteptau cu sufletul la gură cei câțiva cântăreți, să poată începe slujba. Era ceva important, nu în fiecare zi slujești la mănăstire, nu în fiecare zi slujești într-o biserică bizantină din secolul X, nu în fiecare zi poți da slavă lui Dumnezeu într-un loc unde sute și mii de călugări s-au proslăvit închinându-și viața Domnului Hristos. Toți cei care erau în altar aveau emoții; era suficient să privești sfânta masă care era luminată de razele atât de puternice ale soarelui, care își găsiseră calea prin turla bisericii. Simțeam cu toții că e ceva deosebit, ceva ce nu trăiești decât foarte rar, era harul. Harul care dă viață, harul care sfințește, harul care ne dă putere să facem sute și mii de kilometri ca să slujim o Sfântă Liturghie, o Liturghie care să oprească timpul așa cum s-a oprit timpul în acea duminică la Bivongi.
Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
...A început Liturghia. Fără să ne dăm seama, biserica se umpluse. Au venit pelerini de peste tot locul. Când am privit cu coada ochiului spre popor, a început să îmi bată inima așa de tare, încât îmi era greu să-mi ascund emoțiile. Biserica de la Bivongi a devenit neîncăpătoare, iar oamenii continuau să vină de la Reggio Calabria, de la Catanzaro, Crotone sau Cosenza... Bucuria ne-a fost mare când am văzut că la slujbă au venit și preoții catolici din Stilo și Bivongi. Nu a lipsit nici domnul primar din Bivongi, care a ascultat cu cea mai mare atenție toată Liturghia.
După citirea Evangheliei la cea de a treia Duminică din Triod, a Înfricoșătoarei Judecăți,am rostit predica către poporul adunat la slujbă; puținele idei pe care mi le pregătisem de la Roma, în fața atâtor emoții, se spulberaseră parcă; nu aveam de ales decât să las inima să vorbească, să fiu pur și simplu aproape de cei care cu atâta evlavie așteptau să asculte predica ,,de la Mănăstire”, cei care pur și simplu din priviri ne spuneau că erau însetoșați, că aveau nevoie de acea merinde duhovnicească, aveau nevoie să-și potolească setea de la izvorul celor duhovnicești. A rânduit Domnul atât de bine Evanghelia citită tocmai în acea zi de hram, încât am fost și eu copleșit de dragostea lui Dumnezeu, dragostea părintească ce ne-a cuprins pe toți în acele clipe...
La sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii, înainte de otpust, am făcut toți clericii, împreună cu creștinii pelerini, o procesiune cu câteva opriri, cu moaștele Sfântului Ioan Secerătorul, cu icoana hramului și cu Sfânta Evanghelie. Toți au fost nespus de bucuroși că au putut să dea împreună răspunsurile la ectenii, că au putut să se închine la moaștele Sfântului Ioan Secerătorul și să aibă parte de sfânta binecuvântare.
La sfârșitul Liturghiei, le-am dăruit oaspeților Mănăstirii - celor doi preoți de la Stilo și Bivongi și primarului din Bivongi-frumoase icoane din partea Prea Sfințitului Părinte Episcop Siluan, gest care i-a emoționat, aducându-le tuturor o nespusă bucurie.
Trebuie să amintesc că toți pelerinii veniți la mănăstire au primit iconițe cu Maica Domnului având arhiereasca binecuvântare a Prea Sfințitului Părinte Episcop Siluan.
Hramul nu ar fi putut fi cu adevărat ”hram” fără tradiționala agapă de la sfârșit, care s-a făcut prin osteneala pelerinilor și a celor care locuiesc nu departe de mănăstire. Timpul atât de frumos, care nu a fost altceva decât o binecuvântare de la Dumnezeu, ne-a permis tuturor să stăm împreună în curtea mănăstirii timp de câteva ore. Când m-am uitat la ceas, mi-am dat seama că având avion de întoarcere la Roma în acea seară era timpul să plec. Era timpul să plec din acel loc binecuvântat, acel loc care e mai aproape de cer, mai aproape de eternitate, acel loc unde câteva clipe trăite te fac să te regăsești în cele dumnezeiești. Un loc al lui Dumnezeu, pur și simplu!
Drumul spre aeroport a fost mult mai lung decât la venire, parcă nu se mai termina. La un moment dat mi se părea că o să pierd avionul, ceasul însă arăta contrariul. In cele din urmă, am ajuns la aeroport și am revenit la Roma. In inimă însă am păstrat imaginea stelelor care erau așa de aproape de mănăstire, încât aveai impresia că, din clipă în clipă, au să cadă jos; munții înzăpeziți, care înconjurau mănăstirea și stăteau neclintiți cu atâta mândrie că și ei au participat la procesiune. Nu o să uit nici razele de lumină care luminau Sfânta Masă pe tot timpul Liturghiei. Nu o să uit privirea pelerinilor care cu atâta evlavie au stat la slujbă.
Slavă Lui Dumnezeu pentru toate, în cer și pre pământ!
Ieromonah Dionisie,
Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului de la Roma