Când te gândeşti la opera lui Hugo din Saint Victor şi la influenţele ră­săritene asimilate de el, îţi vine în minte Sfântul Dionisie Areopagitul, de care teologul occidental a fost atras, comentând faimosul lui tratat, Despre ierarhia bisericească [J.P. Migne, PL 175, 923-1154]. Sub aspect spiritual, Hugo din Saint Victor a fost influenţat de Sfinţii Ioan Casian (t 435) şi Grigorie cel Mare (t 604), latura care ne interesează în pri­vinţa relaţiei lui cu teologul dobrogean, fiind modul cum teoria păcatelor de căpetenie a fost preluată şi interpretată de el.

Monah la mănăstirea Saint Victor de la marginea Parisului, Hugo, originar din Saxonia, a făcut celebru prin scrierile lui lăcaşul unde a predat Guillaume de Champeaux, elev al lui Roscelin şi profesor la şcoala de la Notre Dame, pe care a părăsit-o în urma conflictu­lui cu Abelard. Atras de idealul creştin al desăvârşirii, Hugo s-a dedicat cu pasiune stu­diului Sfintei Scripturi şi scrierilor monastice, reproşându-i-se, din această cauză, că s-ar fi situat împotriva ştiinţei şi a filosofiei, tocmai în plină ceartă a universaliilor. Etienne Gilson l-a intuit perfect. Hugo era un mistic foarte doct, preocupat de transformarea cu­noaşterii în contemplaţie. L-a înţeles, prin urmare, pe Sfântul Ioan Casian care avusese, ca monah, acelaşi ţel spiritual: desăvârşirea în Hristos.în Atitudinea celor doi monahi con­templativi faţă de lupta lăuntrică cu patimile se poate observa din modul cum analizează păcatele de căpetenie. Cele opt păcate descrise de Sfântul Ioan Casian, într-o ordine sta­bilită — aşa cum mărturiseşte — de tradiţia pe care a preluat-o şi a dus-o mai departe, de­vin şapte la Hugo din Saint Victor. Nu doar numărul, ci şi succesiunea lor este modifica­tă. In Apus, lista celor opt păcate, consemnată pentru prima dată de Evagrie Ponticul, eremitul savant din pustiul egiptean, a cunoscut mai multe metamorfoze, definitivându-se în secolul al XlII-lea. Ordinea celor opt păcate prezentate de Sfântul Ioan Casian este ur­mătoarea: 1. lăcomia, pântecelui; 2. desfrânarea; 3. iubirea, de bani; 4. mânia; 5. întrista­rea,; 6. lenea; 7. Slava deșartă; 8. mândria. [Așezămintele mănăstirești și despre tămădui­rea celor opt păcate principale; Convorbiri duhovnicești, I, Conv. a. V-a cu părintele Serapion, trad, rom. V. Cojocaru, D. Popescu, PSB 57, Bucureşti, 1990]. Această ordine generală a păcatelor nu se potriveşte tuturor oamenilor. Casian atrăsese atenţia că în funcţie de in­tensitatea manifestării patimilor, pentru fiecare persoană există o ordine proprie. De ace­ea şi strategiile de luptă interioară sunt personalizate.

In densul opuscul spiritual, Despre cele cinci septene, Hugo din Saint Victor [în Meditaţii spirituale, trad. rom., Miruna şi Bogdan Tătaru-Cazaban, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005] găseşte patru corespondenţe terapeutice, de ordin biblic, pentru eliminarea din sufletul celui însetat de curăţie interioară şi sfinţenie, a celor mai frecvente păcate. Ordinea lor şi remediile corespunzătoare, departe de a fi una statică, dau impresia că, oricum ar fi schimbate, se potrivesc printr-o logică duhovnicească. Schematic, interesantele corespondenţe sunt stabilite între cele şapte cereri ale Rugăciunii Domneşti, darurile Duhului Sfânt, virtuţi şi fericiri:

1. Orgoliul — „sfinţească-se numele Tău” — frica de Dumnezeu — smerenia — împărăţia cerurilor;

2. Invidia — „vie împărăţia Ta” — duhul pietăţii/evlaviei — bunătatea — stăpânirea pă­mântului;

3. Mânia — „facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ” — cunoaşterea — străpun­gerea inimii — consolarea;

4. Tristeţea — „pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi” — puterea — foa­mea de dreptate — împlinirea dreptăţii;

5. Avariţia — „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”—prudenţă — îndurarea în lumea viitoare;

6.Lăcomia — „şi nu ne duce pe noi în ispită” — înţelegerea — puritatea inimii — vede­rea lui Dumnezeu;

7. Desfrânarea — „izbăveşte-ne de cel rău” — înţelepciunea- pacea — filiaţia divină. Păcatele sunt rănile omului interior,iar Dumnezeu, rugat prin Rugăciunea Domnescă, este vindecătorul; darurile Duhului Sfânt sunt remediile, virtutile, sănătatea, iar fericirile, bucuria care încununează lupta aducătoare de nepătimire.Cererile Rugăciunii Domneşti revarsa în suflet darurile Duhului Sfânt care formeaza la rândul lor virtuţile aducătoare de bucurie a fericirilor.Pacatele principale au efecte devastatoare la nivelul relatiei omului cu Dumnezeu, cu sine si cu aproapele, si din acest motiv se cere cu staruinta in efortul dezrădăcinării lor: ,, Caci orgoliul îl îndepărtează pe om de Dumnezeu; invidia i-l ia pe aproapele; mania, il sustrage lui  însuşi; tristeţea, îl biciuie pe omul despuiat; avariţia îl res­pinge după ce a fost biciuit;lacomia il seduce dupa ce a fost respins; desfranarea il face rob dupa ce a fost sedus’’[II]. Într-o altă analiză, Hugo vizeaza cu multă supleţe efectul negativ al patimilor asupra inimii, ca centru spiritual al omului [III].

Hugo din Saint Victor a realizat o sinteză spirituală în scopul înţelegerii acţiunilor patimilor şi a remediilor oferite de Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi părinţii trăitori în Duhul Sfânt. Dacă la Hugo rugăciunea şi harul dumnezeiesc sunt elementele con­stante care contribuie la curăţarea naturii umane de patimi, un aspect care-l diferenţi­ază de terapeutica Sfântului Ioan Casian este abandonarea recomandărilor despre as­ceza trupească. La Hugo, patimile se dezrădăcinează numai prin meditaţii scripturistice, convins fiind că totul se reglează la nivelul minţii. Rugăciunea Domnească este remediul esenţial din care decurge, printr-un algoritm stabilit de el, vindecarea de patimile analizate. Sfântul Ioan Casian în schimb este mai empiric, recomandând nu doar tratamente pentru omul interior, ci şi pentru trup, întrucât făptura purtătoare de chip divin are o structură sintetică. Ascetul daco-roman gândea că viaţa duhovnicească nu se poate susţine numai cu contemplaţii, ci are nevoie, pentru alungarea gândurilor rele şi întărirea minţii, pe lângă rugăciune neîncetată şi de lucrarea trupului, de ascul­tarea aducătoare de smerenie, de post, privegheri şi lacrimi. Viziunea despre despătimire transmisă de Sfântul Ioan Casian este mai largă comparativ cu cea din opusculul lui Hugo din Saint Victor, pentru că nu scoate firea umană din procesul luptei lăuntri­ce, prezentând-o, în dinamismul ei de la păcat la bucuriile curăţiei şi ale comuniunii harice cu Dumnezeu. Scara duhovnicească a Sfântului Ioan Casian îl apropie într-o oare­care măsură de spiritualitatea intelectualistă a lui Hugo din Saint Victor din scrierea despre septene, dar şi acolo, înlănţuirea dintre stările virtuoase ale sufletului are în spa­te asceza luminată de discernământ şi disciplina monahală [Despre tămăduirea celor opt păcate principale, Cartea a IV-a]. Punctul în care Hugo cade de acord în totalitate cu Sfântul Ioan Casian este cel legat de motivaţia despătimirii: mintea trebuie să-şi re­găsească centrul de greutate în Dumnezeu, iubirea, pacea şi bucuria absolută, pentru a se putea desprinde de inconsistenţa plăcerilor prin care duhurile rele o vor revărsată afară de sine şi dezlipită de izvorul vieţii. Renunţarea la iluzia desfătării procurate de patimi se realizează, aşadar, prin vederea lăuntrică cu ochii minţii a frumuseţilor dum­nezeieşti aducătoare de bucurie netrecătoare.

Analizele celor doi monahi, apropiaţi prin accentul pus pe despătimire, interioriza­re şi curăţia inimii, ne ajută să medităm la modul cum am putea păstra relaţia strânsă cu Dumnezeu, unitatea cugetului şi comuniunea în duh cu semenii, pentru a nu deveni străini în Trupul lui Hristos.

Gina Luminita Scarlat