Când te gândești la opera lui Hugo din Saint Victor și la influențele ră­săritene asimilate de el, îți vine în minte Sfântul Dionisie Areopagitul, de care teologul occidental a fost atras, comentând faimosul lui tratat, Despre ierarhia bisericească [J.P. Migne, PL 175, 923-1154]. Sub aspect spiritual, Hugo din Saint Victor a fost influențat de Sfinții Ioan Casian (t 435) și Grigorie cel Mare (t 604), latura care ne interesează în pri­vința relației lui cu teologul dobrogean, fiind modul cum teoria păcatelor de căpetenie a fost preluată și interpretată de el.

Monah la mănăstirea Saint Victor de la marginea Parisului, Hugo, originar din Saxonia, a făcut celebru prin scrierile lui lăcașul unde a predat Guillaume de Champeaux, elev al lui Roscelin și profesor la școala de la Notre Dame, pe care a părăsit-o în urma conflictu­lui cu Abelard. Atras de idealul creștin al desăvârșirii, Hugo s-a dedicat cu pasiune stu­diului Sfintei Scripturi și scrierilor monastice, reproșându-i-se, din această cauză, că s-ar fi situat împotriva științei și a filosofiei, tocmai în plină ceartă a universaliilor. Etienne Gilson l-a intuit perfect. Hugo era un mistic foarte doct, preocupat de transformarea cu­noașterii în contemplație. L-a înțeles, prin urmare, pe Sfântul Ioan Casian care avusese, ca monah, același țel spiritual: desăvârșirea în Hristos.în Atitudinea celor doi monahi con­templativi față de lupta lăuntrică cu patimile se poate observa din modul cum analizează păcatele de căpetenie. Cele opt păcate descrise de Sfântul Ioan Casian, într-o ordine sta­bilită — așa cum mărturisește — de tradiția pe care a preluat-o și a dus-o mai departe, de­vin șapte la Hugo din Saint Victor. Nu doar numărul, ci și succesiunea lor este modifica­tă. In Apus, lista celor opt păcate, consemnată pentru prima dată de Evagrie Ponticul, eremitul savant din pustiul egiptean, a cunoscut mai multe metamorfoze, definitivându-se în secolul al XlII-lea. Ordinea celor opt păcate prezentate de Sfântul Ioan Casian este ur­mătoarea: 1. lăcomia, pântecelui; 2. desfrânarea; 3. iubirea, de bani; 4. mânia; 5. întrista­rea,; 6. lenea; 7. Slava deșartă; 8. mândria. [Așezămintele mănăstirești și despre tămădui­rea celor opt păcate principale; Convorbiri duhovnicești, I, Conv. a. V-a cu părintele Serapion, trad, rom. V. Cojocaru, D. Popescu, PSB 57, București, 1990]. Această ordine generală a păcatelor nu se potrivește tuturor oamenilor. Casian atrăsese atenția că în funcție de in­tensitatea manifestării patimilor, pentru fiecare persoană există o ordine proprie. De ace­ea și strategiile de luptă interioară sunt personalizate.

In densul opuscul spiritual, Despre cele cinci septene, Hugo din Saint Victor [în Meditații spirituale, trad. rom., Miruna și Bogdan Tătaru-Cazaban, Editura Univers Enciclopedic, București, 2005] găsește patru corespondențe terapeutice, de ordin biblic, pentru eliminarea din sufletul celui însetat de curăție interioară și sfințenie, a celor mai frecvente păcate. Ordinea lor și remediile corespunzătoare, departe de a fi una statică, dau impresia că, oricum ar fi schimbate, se potrivesc printr-o logică duhovnicească. Schematic, interesantele corespondențe sunt stabilite între cele șapte cereri ale Rugăciunii Domnești, darurile Duhului Sfânt, virtuți și fericiri:

1. Orgoliul — „sfințească-se numele Tău” — frica de Dumnezeu — smerenia — împărăția cerurilor;

2. Invidia — „vie împărăția Ta” — duhul pietății/evlaviei — bunătatea — stăpânirea pă­mântului;

3. Mânia — „facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ” — cunoașterea — străpun­gerea inimii — consolarea;

4. Tristețea — „pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi” — puterea — foa­mea de dreptate — împlinirea dreptății;

5. Avariția — „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”—prudență — îndurarea în lumea viitoare;

6.Lăcomia — „și nu ne duce pe noi în ispită” — înțelegerea — puritatea inimii — vede­rea lui Dumnezeu;

7. Desfrânarea — „izbăvește-ne de cel rău” — înțelepciunea- pacea — filiația divină. Păcatele sunt rănile omului interior,iar Dumnezeu, rugat prin Rugăciunea Domnescă, este vindecătorul; darurile Duhului Sfânt sunt remediile, virtutile, sănătatea, iar fericirile, bucuria care încununează lupta aducătoare de nepătimire.Cererile Rugăciunii Domnești revarsa în suflet darurile Duhului Sfânt care formeaza la rândul lor virtuțile aducătoare de bucurie a fericirilor.Pacatele principale au efecte devastatoare la nivelul relatiei omului cu Dumnezeu, cu sine si cu aproapele, si din acest motiv se cere cu staruinta in efortul dezrădăcinării lor: ,, Caci orgoliul îl îndepărtează pe om de Dumnezeu; invidia i-l ia pe aproapele; mania, il sustrage lui  însuși; tristețea, îl biciuie pe omul despuiat; avariția îl res­pinge după ce a fost biciuit;lacomia il seduce dupa ce a fost respins; desfranarea il face rob dupa ce a fost sedus’’[II]. Într-o altă analiză, Hugo vizeaza cu multă suplețe efectul negativ al patimilor asupra inimii, ca centru spiritual al omului [III].

Hugo din Saint Victor a realizat o sinteză spirituală în scopul înțelegerii acțiunilor patimilor și a remediilor oferite de Dumnezeu prin Sfânta Scriptură și părinții trăitori în Duhul Sfânt. Dacă la Hugo rugăciunea și harul dumnezeiesc sunt elementele con­stante care contribuie la curățarea naturii umane de patimi, un aspect care-l diferenți­ază de terapeutica Sfântului Ioan Casian este abandonarea recomandărilor despre as­ceza trupească. La Hugo, patimile se dezrădăcinează numai prin meditații scripturistice, convins fiind că totul se reglează la nivelul minții. Rugăciunea Domnească este remediul esențial din care decurge, printr-un algoritm stabilit de el, vindecarea de patimile analizate. Sfântul Ioan Casian în schimb este mai empiric, recomandând nu doar tratamente pentru omul interior, ci și pentru trup, întrucât făptura purtătoare de chip divin are o structură sintetică. Ascetul daco-roman gândea că viața duhovnicească nu se poate susține numai cu contemplații, ci are nevoie, pentru alungarea gândurilor rele și întărirea minții, pe lângă rugăciune neîncetată și de lucrarea trupului, de ascul­tarea aducătoare de smerenie, de post, privegheri și lacrimi. Viziunea despre despătimire transmisă de Sfântul Ioan Casian este mai largă comparativ cu cea din opusculul lui Hugo din Saint Victor, pentru că nu scoate firea umană din procesul luptei lăuntri­ce, prezentând-o, în dinamismul ei de la păcat la bucuriile curăției și ale comuniunii harice cu Dumnezeu. Scara duhovnicească a Sfântului Ioan Casian îl apropie într-o oare­care măsură de spiritualitatea intelectualistă a lui Hugo din Saint Victor din scrierea despre septene, dar și acolo, înlănțuirea dintre stările virtuoase ale sufletului are în spa­te asceza luminată de discernământ și disciplina monahală [Despre tămăduirea celor opt păcate principale, Cartea a IV-a]. Punctul în care Hugo cade de acord în totalitate cu Sfântul Ioan Casian este cel legat de motivația despătimirii: mintea trebuie să-și re­găsească centrul de greutate în Dumnezeu, iubirea, pacea și bucuria absolută, pentru a se putea desprinde de inconsistența plăcerilor prin care duhurile rele o vor revărsată afară de sine și dezlipită de izvorul vieții. Renunțarea la iluzia desfătării procurate de patimi se realizează, așadar, prin vederea lăuntrică cu ochii minții a frumuseților dum­nezeiești aducătoare de bucurie netrecătoare.

Analizele celor doi monahi, apropiați prin accentul pus pe despătimire, interioriza­re și curăția inimii, ne ajută să medităm la modul cum am putea păstra relația strânsă cu Dumnezeu, unitatea cugetului și comuniunea în duh cu semenii, pentru a nu deveni străini în Trupul lui Hristos.

Gina Luminita Scarlat