Sărăcia Domnului. „Numai Dumnezeu săracu’ ne mai poate ajuta, numai El sărăcuțu’ ne mai poate ierta..”. Revin mereu la acest gând spus de mama Floare și-i caut temeiul în rostirea lui Hans Urs von Balthazar despre iubirea săracă a lui Dumnezeu.

 Poate să fie Dumnezeu sărac? mă în­treb. Poate, îmi răspund. Argumentul nos­tru nu stă numai în Nașterea din ieslea Betleemului ci, mai mult decât oriunde, în Patimile și Crucificarea de pe Golgota. Aici s-a dovedit mai cu putere, mai în forță chi­ar, sărăcia Lui. Ce este chenoza, golirea de sine, de dumnezeire, dacă nu o sărăcire de bunăvoie de puterea și slava pe care Fiul lui Dumnezeu a „avut-o mai înainte de a fi lumea”? Ce sunt cuvintele rostite pe Cruce dacă nu o implorare abisal umană între Tată și Om? Cum pot să înțeleg faptul că trupul mort al lui Hristos a fost așezat în­tr-un mormânt de împrumut, dacă nu ca pe o supremă sărăcie? Cum pot înțelege gestul lui Simon din Cirene, tatăl lui Alexandru și al lui Ruf, dar al lui Iosif din Arimateea, dacă nu un gest de milă a om­ului față de Dumnezeu? A iubirii sărace a omului față de iubirea bogată în sărăcia smerită a lui Dumnezeu?

Pe Cruce, Hristos a devenit sărac de dumnezeire. Prin această sărăcire El s-a îmbogățit în umanitatea Lui, în calitatea Lui de Dumnezeu întrupat. Iubirea Lui bogată pentru om pornește din chiar această calitate de Om sărac, Om al durerilor... ,, nu avea nici chip, nici frumusețe, ca să ne uităm la El, și nici o înfățișare, ca să ne fie drag. Disprețuit era, și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, Unul înaintea căruia să-ți aco­peri fața; disprețuit și nebăgat în seamă” (Isaia 53, 2-3).

Drumul Crucii. Scuipat, huiduit, pălmuit, biciuit, ca un „miel spre junghiere”, Hristos e în drum spre Golgota. Iuda l-a vândut, Petru s-a lepădat de El, ceilalți ucenici sunt fugiți și ascunși „de frica iudeilor”. Numai femeile, dând dovadă de curaj și bărbăție, își urmează învățătorul către moarte. Fără teamă, biruind și uimind lumea peste vea­curi. În vacarmul acesta, în care bărbații-soldați îl biciuiesc pe Hristos, apostolii și ucenicii sunt foarte departe de Golgota (doi vor fi în curând, înspăimântați, în drum spre Emaus), fe­meile sunt alături de El. Maria, mama Lui, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic și a lui Iosi, Salomeea și „multe altele care se suiseră cu El la Ierusalim” (Marcu 15, 41), „femeile care îl însoțiseră din Galileea” (Luca 23, 49).

Femeile (în primul rând) sunt cele care își bat pieptul, cele care plâng, femeile sunt cele care au stat lângă Cruce și au privit când L-au pus în mormânt. Tot ele vor veni dis-de-dimineață ca să ungă trupul Lui cu miresme și vor avea parte de dovada învierii: mormântul gol. În plină par­cimonie a patriarhatului, în­tre aceste femei își fac simțită prezența și cinci bărbați: Ioan, Apostolul și Evanghelistul, tâlharul de pe cruce, Simon din Cirene, Iosif din Arimateea și — mai în fi­nal — un fariseu, care a stat o noapte întreagă la taifas cu Hristos despre „nașterea din nou”: Nicodim. Cam puțini pentru un Hristos Care s-a întrupat în chip de bărbat și Care a avut doisprezece ap­ostoli bărbați! 

Pr. Ioan Pintea, Însemnările unui preot de tară

Rugăciunea lui Hristos din Grădina Ghețimani e cea mai nobilă dintre toate rugăciunile prin tăria și puterea ei de a ispăși păcatele lumii. Hristos a in­clus întregul neam omenesc în această rugăciune, de la Adam cel dintâi, până la cel din urmă om ce se va naște din femeie. Ne lipsește cunoașterea existențială a unei atare iubiri și astfel sensul este permanent ascuns pentru noi. Biruitoare în veșnicie, dragostea lui Hristos implică în planul pământesc o suferință extremă. Nimeni nu a cunoscut vreodată o asemenea suferință ca cea îndurată de Hristos. S-a pogorât până la iad, în cel mai chinuitor iad dintre toate, în iadul iubirii...

Deși accentul nu stă pe suferința fizică a lui Hristos răstignit pe cruce, durerea trupească face ca agonia din Ghetsimani să fie totală în orice privință. 

Orice om, căruia Dumnezeu i-a acordat rarul și înfricoșătorul privilegiu de a cunoaște— fie și într-o măsură cât de redusă — agonia rugăciunii lui Hristos din Grădina Ghetsimani, va da încetul cu încetul și chinuitor peste o conștiință convingătoare a învierii propriu­lui său suflet și peste o simțire a biruinței de netăgăduit și definitive a lui Hristos. El va cunoaște că ,,Hristos, odată înviat din morți, nu mai moare; asupră-I moartea nu mai are stăpânire” (Romani 6, 9). Åži înlăuntru, duhul său îi va șopti: „Domnul meu și Dumnezeul meu. Prin harul iubirii Tale care covârșește toată mintea, am trecut și eu, Hristoase, de la moarte la viață”. 

Arhim. Sofronie, Rugăciunea - experiența vieții veșnice

A mântui, a salva — adică a face pe cineva teafăr, a-l face sănătos (sfânt) —, înseamnă a-l elibera de sub jugul morții și al iadului, de această „viață moartă” pe care o confundăm atât de adesea cu viața, de uciderea celuilalt și de sinucidere și — fără îndoială — de asasinarea lui Dumnezeu. Omul este creat din nimic și dacă se lasă stăpânit de teamă și de fuga de ea, disperată sau paroxistică, el se refugiază în iluzie, în vise, sau într-o luciditate fără ieșire, care dă la iveală iubirea rănită.

Hristos „coboară” în iad și în moarte, în văgăunile întunecate unde se chinuiește omenirea, pentru a-l smulge întunericului pe fiecare în parte și omenirea întreagă. Hristos face din toate rănile noastre sufletești, pe care le identifică propriilor Sale răni, tot atâtea izvoare de lumină — „lumina vieții”, lumina Sfântului Duh. La Cana, Hristos transformă în vin toate energiile noastre pe care le aprinde cu focul Duhului. El dăruiește pământul celor vii, acelora care nu își îngroapă „talanții”, ci îi înmulțesc. Mântuirea nu este numai salvatoare ci și însuflețitoare, dătătoare de viață.

Olivier Clement, Comentariu la rugăciunea „împărate ceresc”