Sărăcia Domnului. „Numai Dumnezeu săracu’ ne mai poate ajuta, numai El sărăcuţu’ ne mai poate ierta..”. Revin mereu la acest gând spus de mama Floare şi-i caut temeiul în rostirea lui Hans Urs von Balthazar despre iubirea săracă a lui Dumnezeu.

 Poate să fie Dumnezeu sărac? mă în­treb. Poate, îmi răspund. Argumentul nos­tru nu stă numai în Naşterea din ieslea Betleemului ci, mai mult decât oriunde, în Patimile şi Crucificarea de pe Golgota. Aici s-a dovedit mai cu putere, mai în forţă chi­ar, sărăcia Lui. Ce este chenoza, golirea de sine, de dumnezeire, dacă nu o sărăcire de bunăvoie de puterea şi slava pe care Fiul lui Dumnezeu a „avut-o mai înainte de a fi lumea”? Ce sunt cuvintele rostite pe Cruce dacă nu o implorare abisal umană între Tată şi Om? Cum pot să înţeleg faptul că trupul mort al lui Hristos a fost aşezat în­tr-un mormânt de împrumut, dacă nu ca pe o supremă sărăcie? Cum pot înţelege gestul lui Simon din Cirene, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, dar al lui Iosif din Arimateea, dacă nu un gest de milă a om­ului faţă de Dumnezeu? A iubirii sărace a omului faţă de iubirea bogată în sărăcia smerită a lui Dumnezeu?

Pe Cruce, Hristos a devenit sărac de dumnezeire. Prin această sărăcire El s-a îmbogăţit în umanitatea Lui, în calitatea Lui de Dumnezeu întrupat. Iubirea Lui bogată pentru om porneşte din chiar această calitate de Om sărac, Om al durerilor... ,, nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era, şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, Unul înaintea căruia să-ţi aco­peri faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă” (Isaia 53, 2-3).

Drumul Crucii. Scuipat, huiduit, pălmuit, biciuit, ca un „miel spre junghiere”, Hristos e în drum spre Golgota. Iuda l-a vândut, Petru s-a lepădat de El, ceilalţi ucenici sunt fugiţi şi ascunşi „de frica iudeilor”. Numai femeile, dând dovadă de curaj şi bărbăţie, îşi urmează învăţătorul către moarte. Fără teamă, biruind şi uimind lumea peste vea­curi. În vacarmul acesta, în care bărbaţii-soldaţi îl biciuiesc pe Hristos, apostolii şi ucenicii sunt foarte departe de Golgota (doi vor fi în curând, înspăimântaţi, în drum spre Emaus), fe­meile sunt alături de El. Maria, mama Lui, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, Salomeea şi „multe altele care se suiseră cu El la Ierusalim” (Marcu 15, 41), „femeile care îl însoţiseră din Galileea” (Luca 23, 49).

Femeile (în primul rând) sunt cele care îşi bat pieptul, cele care plâng, femeile sunt cele care au stat lângă Cruce şi au privit când L-au pus în mormânt. Tot ele vor veni dis-de-dimineaţă ca să ungă trupul Lui cu miresme şi vor avea parte de dovada învierii: mormântul gol. În plină par­cimonie a patriarhatului, în­tre aceste femei îşi fac simţită prezenţa şi cinci bărbaţi: Ioan, Apostolul şi Evanghelistul, tâlharul de pe cruce, Simon din Cirene, Iosif din Arimateea şi — mai în fi­nal — un fariseu, care a stat o noapte întreagă la taifas cu Hristos despre „naşterea din nou”: Nicodim. Cam puţini pentru un Hristos Care s-a întrupat în chip de bărbat şi Care a avut doisprezece ap­ostoli bărbaţi! 

Pr. Ioan Pintea, Însemnările unui preot de tară

Rugăciunea lui Hristos din Grădina Gheţimani e cea mai nobilă dintre toate rugăciunile prin tăria şi puterea ei de a ispăşi păcatele lumii. Hristos a in­clus întregul neam omenesc în această rugăciune, de la Adam cel dintâi, până la cel din urmă om ce se va naşte din femeie. Ne lipseşte cunoaşterea existenţială a unei atare iubiri şi astfel sensul este permanent ascuns pentru noi. Biruitoare în veşnicie, dragostea lui Hristos implică în planul pământesc o suferinţă extremă. Nimeni nu a cunoscut vreodată o asemenea suferinţă ca cea îndurată de Hristos. S-a pogorât până la iad, în cel mai chinuitor iad dintre toate, în iadul iubirii...

Deşi accentul nu stă pe suferinţa fizică a lui Hristos răstignit pe cruce, durerea trupească face ca agonia din Ghetsimani să fie totală în orice privinţă. 

Orice om, căruia Dumnezeu i-a acordat rarul şi înfricoşătorul privilegiu de a cunoaşte— fie şi într-o măsură cât de redusă — agonia rugăciunii lui Hristos din Grădina Ghetsimani, va da încetul cu încetul şi chinuitor peste o conştiinţă convingătoare a învierii propriu­lui său suflet şi peste o simţire a biruinţei de netăgăduit şi definitive a lui Hristos. El va cunoaşte că ,,Hristos, odată înviat din morţi, nu mai moare; asupră-I moartea nu mai are stăpânire” (Romani 6, 9). Şi înlăuntru, duhul său îi va şopti: „Domnul meu şi Dumnezeul meu. Prin harul iubirii Tale care covârşeşte toată mintea, am trecut şi eu, Hristoase, de la moarte la viaţă”. 

Arhim. Sofronie, Rugăciunea - experienţa vieţii veşnice

A mântui, a salva — adică a face pe cineva teafăr, a-l face sănătos (sfânt) —, înseamnă a-l elibera de sub jugul morţii şi al iadului, de această „viaţă moartă” pe care o confundăm atât de adesea cu viaţa, de uciderea celuilalt şi de sinucidere şi — fără îndoială — de asasinarea lui Dumnezeu. Omul este creat din nimic şi dacă se lasă stăpânit de teamă şi de fuga de ea, disperată sau paroxistică, el se refugiază în iluzie, în vise, sau într-o luciditate fără ieşire, care dă la iveală iubirea rănită.

Hristos „coboară” în iad şi în moarte, în văgăunile întunecate unde se chinuieşte omenirea, pentru a-l smulge întunericului pe fiecare în parte şi omenirea întreagă. Hristos face din toate rănile noastre sufleteşti, pe care le identifică propriilor Sale răni, tot atâtea izvoare de lumină — „lumina vieţii”, lumina Sfântului Duh. La Cana, Hristos transformă în vin toate energiile noastre pe care le aprinde cu focul Duhului. El dăruieşte pământul celor vii, acelora care nu îşi îngroapă „talanţii”, ci îi înmulţesc. Mântuirea nu este numai salvatoare ci şi însufleţitoare, dătătoare de viaţă.

Olivier Clement, Comentariu la rugăciunea „împărate ceresc”