Trufia este o boală ucigătoare a sufletului care macină și otrăvește toate facultățile omenești, intelectuale, afective și spirituale: „Scară putredă e mândria, și cine se urcă pe ea se va prăbuși” (Sfântul Evagrie Ponticul, Despre cele opt gânduri ale răutății).

Mândria poate lua aparența tuturor virtuților creștine, și chiar a smereniei, la acela care vede viața spirituală ca pe o competiție și caută să devină un „campion” al sfințeniei: „Să nu ne lăsăm ispitiți de o sârguință trufașă care ne-ar îndemna să dobândim  înainte de vreme cea ce va veni la timpul său. Altfel spus, să nu căutăm iarna ceea ce trebuie să vină vara, sau la vremea semănăturilor ceea ce trebuie să vină la vremea recoltei. (…) Altminteri, chiar atunci când va fi venit vremea, nu vom primi ceea ce era sortit acelui timp” (Sfântul Ioan Scărarul, Despre discernământ – Treapta a douăzeci și șasea).    

Trufia, sub toate formele ei vizibile sau ascunse, se hrănește din încrederea noastră oarbă în forțele noastre, în propria noastră judecată și în știința noastră, ea fiind de aceeași natură cu duhul șarpelui care l-a făcut pe om să creadă că va putea deveni egalul lui Dumnezeu, dobândind cunoașterea deplină a ceea ce este bine și a ceea ce este rău. Așa se face că, de la căderea lui Adam încoace, și mai cu seamă în vremurile moderne, lumea seamănă cu un azil de nebuni, găzduind câteva miliarde de falși dumnezei care încearcă fiecare să impună celorlalți propria sa voință, propriile sale idei, credințe și învățături…

Această reîntoarcere la haos nu mai miră pe nimeni în zilele noastre, dimpotrivă, ea ne este prezentată ca fiind o cucerire a omului luminat și civilizat, sacralizată sub numele de democrație și de drepturile omului, care permite orișicui să devină propriul lui dumnezeu, hotărând după capul lui ce este bine și ce este rău, aidoma unui bolnav care, fără a avea habar de medicină, ar deveni propriul lui medic. Ne asemănăm cu toții acestui bolnav de fiecare dată când credem că știm mai bine decât Dumnezeu ce este bine pentru noi și pentru ceilalți, și de fiecare dată când refuzăm leacul, uneori amar și dureros, trimis de Cel de Sus.

Dumnezeu este Viață și limbajul prin care ni se adresează este propria noastră viață, cu toate bucuriile, suferințele, biruințele, înfrângerile, poverile și încercările ei, cu tot ce ni se dă, cu tot ce ni se ia, cu tot ce ne place sau nu... Întreaga noastră existență nu este altceva decât tratamentul prescris de Dumnezeu fiecăruia din noi, personal, așa încât niciun doctor din lume nu ar putea afla un leac mai bun.

Adevărul lui Dumnezeu – mai presus de orice alt adevăr și, deci, singurul care merită acest nume – este inaccesibil minții omenești și nu poate fi cunoscut, așa cum ne amintește Sfântul Siluan – decât prin Sfântul Duh, care fiind de o cu totul altă natură decât rațiunea omenească, nu poate fi nicidecum dobândit pe cale intelectuală, nici predat în universități, nici studiat în biblioteci. Nu putem „învăța” Duhul Sfânt ca pe o materie școlară, nu-l putem nici spune, nici citi, nici gândi, nici înțelege prin mijlocirea limbajului și categoriilor noastre raționale. De aceea putem fi încredințați că orice fel de reprezentare conceptuală sau construcție intelectuală care ne apare în minte sub numele de Dumnezeu, nu este decât o închipuire omenească, după chipul și asemănarea nostră, făurită de facultățile noastre naturale, care nu cunosc decât măsurile acestei lumi. Așa încât, în loc să ne înalțe către Dumnezeu, speculațiile noastre filozofice și metafizice ne țin legați de această lume în mod mai viclean și mai îndărătnic decât făptura de carne: „Vai de cei care sunt înțelepți în ochii lor și deștepți după capul lor” (Isaia 5, 21).

Cel care se încrede în propria sa înțelepciune se îndepărtează în aceeași măsură de Duhul lui Dumnezeu care este de o cu totul altă natură decât inteligența omenească. Ideea mea, teoria mea, sistemul meu, devin un obiect de credință și de cult, un idol zămislit de inteligența noastră rătăcită, orbită de trufie, și încă și mai oarbă decât dacă n-ar fi știut nimic: „Voiești să-l ții pe Dumnezeu sub privirea ta, Dumnezeu, ființa care n-are niciun început, imuabil, imaterial, incoruptibil, cel care este omniprezent, mai presus de toate și infinit superior creației universale ? (…) Dacă cineva își închipuie că are o cunoaștere perfect clară, el dovedește prin aceasta că nu știe nimic” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre neputința cunoașterii lui Dumnezeu).

Cunoașterea intelectuală, sortită prin însăși natura ei să rămână în afara adevărului – ea situîndu-se în sfera lui „a avea”, în timp ce adevărul se înrădăcinează în „a fi” –, poate deveni, atunci când pretinde a cuprinde necuprinsul, o formă de erezie și o ispită diavolească, prin care cel viclean se arată închipuirii noastre sub înfățișarea unui doctor universitar sau chiar a unui Sfânt Părinte – dat fiind că Satana se poate preface în înger al luminii (II Cor. 11, 14) – pentru a ne încredința că suntem mai înaintați decât mulți alții pe calea lui Dumnezeu și destul de luminați pentru a-i călăuzi și pe ceilalați pe calea adevărului. Dar adevărul se îndepărtează ca un miraj pe măsură ce cunoașterea noastră avansează, căci simplul fapt de a putea cunoaște și numi un lucru dovedește că acel lucru nu este Dumnezeu: ”Dacă aș avea un Dumnezeu pe care l-aș putea cunoaște, n-aș mai putea să-l consider ca fiind Dumnezeu! Dacă cunoști ceva despre Dumnezeu, el nu este deloc aceasta” (Meister Eckhart, Predici).

Așa cum științele vieții nu sunt viața și o planșă anatomică nu poate înlocui un trup omenesc, tot așa, teologia nu este Dumnezeu, dogma Sfintei Treimi nu este Sfânta Treime, noțiunea de Duh Sfânt nu este Duhul Sfânt, și așa mai departe… Ca și viața, Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin atributele și energiile lui, „Ființa divină fiind prin esență dătătoare de viață (…). Căci Viața adevărată este Cel care este prin esență. Ori această ființă este inaccesibilă cunoașterii. Prin urmare, dacă Natura dătătoare de viață transcende cunoașterea, ceea ce putem cuprinde cu mintea nu este deloc Viața. Iar ceea ce nu este viață nu are putința de a transmite viața”. (Sfântul Grigorie al Nisei, Viața lui Moise).

Aceasta înseamnă oare că cunoașterea este zadarnică și gândirea rațională fără de folos în relația noastră cu Dumnezeu? Nicidecum. Așa cum se spune că banul este un bun slujitor dar un rău stăpân, tot așa rațiunea este un bun slujitor când ne luminează calea către Dumnezeu, și un rău stăpân când pretinde că ea este această cale. Rațiunea sănătoasă își cunoaște limitele și știe că nu va putea ști niciodată totul. Ea este un antidot indispensabil împotriva iluziilor și patimilor omenești, atunci când nu face alianță cu acestea. Rațiunea își trage forța din însăși neputința ei, căci prin ea cunoaștem adevărata stare a ființei noastre muritoare. Ea ne amintește la tot ceasul capacitățile noastre limitate, slăbiciunea și infirmitățile noastre, exilul nostru pământesc sub robia morții, și imposibiltatea salvării prin propriile noastre mijloace. Ea ne atrage către Dumnezeu prin însăși absența lui, dându-ne o viziune exactă a neputinței și a neantului ființei desprinse de Creatorul ei. Rațiunea, bine întrebuințată, nu ne poate duce decât la smernie și pocăință. Iar smerenia și pocăința ne fac vrednici de a primi harul Sfântului Duh. Acolo unde se oprește cunoașterea rațională, începe adevărata cunoaștere: „însuși faptul  de a nu cunoaște nimic este cunoaștere” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Căci rațiunea este o facultate naturală și nu poate cunoaște ceea ce este deasupra naturii. Rațiunea nu poate cunoaște decât ființa căzută în păcat. Ea ne dezvăluie ca o radiografie plăgile ucigătoare ale sufletului căzut în păcat. Adevărul suprem al rațiunii este moartea. Ea nu poate merge mai departe. În timp ce adevărul lui Dumnezeu este Viață, și el nu poate fi cunoscut decât prin credință, „a cărei cale merge deasupra naturii”: „Cunoașterea este urmată de spaimă. Dar credința este urmată de nădejde. (…) Căci credința are puterea de a face o ființă nouă după asemănarea lui Dumnezeu” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).

Viorel Åžtefăneanu