Iată, deși nevrednic fiind, m-a învrednicit Dumnezeu de am ajuns - pentru a șaptea oară - în Sfântul Munte, în prima  săptămână a Sfântului și Marelui Post unde, pe lângă celelalte mănăstiri am vizitat, bineînțeles (și) Schitul Românesc Prodromu.

    Citim în Istoria Mănăstirilor Athonite, alcătuită în 10 tomuri de Irinarh Schimonahul 845-1920) și păstrată cu evlavie printre cele 200 de manuscrise și 5000 de volume tipărite, din biblioteca Schitului Românesc Prodromu această minunată istorisire: „Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul — care-și avea locuința (chilia) deasupra mănăstirii Marea Lavră, pe dealul ce se numește Palama — în­tr-o noapte, ieșind din chilie și stând la ru­găciune, a văzut în partea dinspre răsărit, la locul ce se numește Vigla, o doamnă șezând pe un tron precum cele împărătești, înconjurată fiind de îngeri și de sfinți care tămâiau împrejur, cântând și închinându-se împărătesei a toate adică Maicii Domnului —Ocrotitoarea Sfântului Munte.

   Åži între­bând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie, starețul său, ce va fi însemnând oare aceas­ta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului dorește ca «în timpurile mai de pe urmă» să se ridi­ce în acele părți un locaș dumnezeiesc spre slava Sfinției Sale.” Este tocmai locul pe care avea să se ridice mai târziu Schitul Românesc Prodromu, în a cărui parte de apus, lângă clopotnița de 23 de metri, se află un para­clis închinat adormirii Maicii Domnului, care veghează, așadar, intrarea principală în oaza spiritualității românești.

   Nu m-am înșelat, nici de această dată, când am constatat că cei mai mulți monahi în Sfântul Munte, după greci, sunt româ­nii ostenitori la schiturile românești Prodromu, Lacu, Chiliile Sfântul Gheorghe - Colciu, Sfântul Ipatie, Sfântul Gheorghe - Kapsala și altele... Dar, nu în ultimul rând, și muncitorii cei mai mulți din Agion Oros (în grecește - Sfântul Munte) sunt tot ro­mânii, care se află în căutarea unui venit mai bun decât cel de acasă... De asemenea, am avut și avem duhovnici vestiți, aici, pe Părintele Petroniu Tănase — actualul sta­reț al schitului Prodromu — cel care a revi­gorat acest sfânt lăcaș de închinăciune - din toate punctele de vedere, în ultimii treizeci și cinci de ani... Apoi pe Părintele Iulian - tot de la Prodromu și nu în ultimul rând pe Părintele Dionisie de la Schitul Sfântul Gheorghe — Colciu, trecut între timp, la cele veșnice.

   Åži totuși, dacă nu un paradox, este în orice caz o curiozitate faptul că tocmai ro­mânii - ale căror generoase danii către Sfântul Munte sunt atestate de mii de do­cumente, începând de la primii Basarabi și urmând până la ultimii voievozi din sec. al XIX -lea - nu au avut aici niciun lăcaș pro­priu până în urmă cu un veac și jumătate și nici acesta nu este ridicat la rang de mă­năstire ci este doar un schit!... Din cele 20 de mănăstiri athonite, 17 sunt grecești, una rusească — Sfântul Pantelimon, alta sâr­bească — Hilandar și alta bulgărească — Zograful.

   Nu de nevrednicie poate fi vorba, căci ro­mânii, dincolo de daniile făcute de-a lungul timpului tuturor celor 20 de mănăstiri (pe unele chiar rezidindu-le în întregime) au fost, și sunt, o prezență exemplară în „Grădina Maicii Domnului”. Este atestat încă din sec. al XIX-lea că vlahii ajungeau cu turmele lor până pe coastele Athosului, iar Mănăstirea Cutlumuș - rectitorită de vo­ievodul Nicolae Alexandru Basarab către anul 1360 și numărând foarte mulți monahi de origine română, a fost supranumită mul­tă vreme „Marea Lavră a Å¢ării Românești”. Trebuie să fie vorba - după cum spune (și) scriitorul Răzvan Codrescu - într-un articol, mai degrabă, sau de vitregia istoriei (care i-a împiedicat pe români să se unească în­tr-un singur stat puternic și într-o singură biserică autonomă), sau de o anume măsu­ră (discreție) a manifestărilor noastre în lume (care, de pildă, pe plan religios, ne-a făcut să nu avem în calendar, până în sec. XX, sfinți canonizați de noi înșine, deși toa­tă istoria noastră este presărată cu mari tră­itori și martiri ai dreptei credințe).

   O lămurire edificatoare, în acest sens, este și aceea a Părintelui Petroniu Tănase, cu care am stat de vorbă, care a spus că: „Sihaștrii din Carpați veneau la Athos, fi­indcă găseau aici condiții de viață sihăstrească, de viață pustnicească, mai bună, mai deplină. De aceea nu și-au întemeiat o mănăstire a lor ci, când s-a întâmplat să se stabilească în mănăstiri de obște (în chino­vii) au trăit împreună cu ceilalți frați: la Cutlumuș, la Zograful, la Filoteu, la Karakalu etc. Dar, în general, au trăit via­ța sihăstrească, în chilii răspândite pe tot cuprinsul Athosului — dovada faptul ca până astăzi există astfel de chilii.” Abia în sec. al XIX-lea, când apar statele naționale, s-au gândit și monahii români aghioriți să aibă un lăcaș al lor și, astfel, au întemeiat Schitul Prodromu. Este de altfel grăitor pentru vo­cația sihăstrească românească a înduhovnicților români, faptul că primii trei stareți de la Prodromu - Nifon, Damian și Ghedeon -s-au retras din stăreție și și-au încheiat zilele ca sihaștri, în peșteri sau chilii din apropiere, iar cel dintâi a refuzat cinstea de arhimandrit, rămânând până la capăt simplu ieroschimonah și lăsând un testa­ment în care cheamă cu precădere la nevoință, pocăință și smerenie și, din care, iată spicuim și noi câteva îndemnuri, cum ar fi: „Fraților, aveți grijă de sufletele voastre, știind că aicea este vremea nevoințelor, iar dincolo a plăților și cununilor,și că după trecerea acestei vieți nu mai folosește lanimic pocăința. Să aveți dragoste între voi, să fiți smeriți, buni, ascultători și lesne ier­tători unii altora. Siliți-vă din toate pute­rile să păziți pacea dintre voi, iar deasupra patimilor și gândurilor celor spurcate să ne întrarmăm cu postul, cu privegherea, și, mai mult decât toate, cu aducerea aminte de moarte, gătindu-ne în tot ceasul de ieși­rea din viața aceasta și spre întâmpinarea Domnului Iisus Hristos...”.

   Dinaintea altarului bisericii mari — ri­dicată între anii 1857 și 1866 cu Hramul Botezul Domnului, arde neîntrerupt o can­delă care aduce aminte ca acolo odihnesc osemintele acestui cuvios stareț Nifon - care a trecut la cele veșnice în anul 1899 și care este, cum am mai spus, întemeietorul și cel dintâi stareț al Schitului Prodromu „acest sfânt lăcaș românesc... cu viață chinovitică (de obște), fondat ca azil (spiritual) al tu­turor românilor, fară deosebirea lor” (cum citim în Pisania de deasupra intrării în Biserică,neostentativ încadrată de tricolo­rul românesc).

   Inainte de actualul schit, pe locul re­spectiv se înălța doar paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul (care dăinuiește și astăzi, fiind refăcut de mai multe ori) atestat abia la anul 1754 când „a fost reînnoit de mona­hul Iosif Hiotul” (cum aflăm dintr-o inscrip­ție ce se află pe peretele sudic al mănăsti­rii) dar probabil datând încă din secolul anterior. De aici se trage și numele schitu­lui - în grecește „prodromos” înseamnă „înainte-mergător” — referindu-se, deci, la Sf. Ioan Botezătorul — care este ocrotitorul aces­tui sfânt așezământ. Icoana făcătoare de minuni a Botezătorului — care cu privirea sa încruntată i-a izgonit pe turci la anul 1821, este cea mai veche dintre icoanele ocrotitoare ale obștii. Pe la începutul seco­lului XIX se osteneau pe lângă acest para­clis trei sihaștri români — duhovnicul Iustin cu ucenicii săi Patapie și Grigorie - caresunt cei dintâi care au avut de gând să ri­dice acolo un schit „ca să aibă și Românii un sfânt lăcaș în Grădina Maicii Domnului, în care să slujească în frumoasa limbă ro­mânească.” Cerând, pentru aceasta, bine­cuvântarea Marii Lavre — mănăstirea în­temeiată de Sf. Atanasie Athonitul, de care aparține schitul nostru — au primit-o în anul 1820. Din păcate, însă, proiectul nu s-a putut îndeplini atunci, ci numai câteva decenii mai târziu, când inițiativa a fost re­luată de moldovenii Nifon și Nectarie, că­rora Marea Lavră le-a reînnoit aprobarea în anul 1851 și care, în anul 1856 au do­bândit și binecuvântarea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol (sub auto­ritatea căreia se află și astăzi Sfântul Munte), respectiv a Patriarhului Chiril. Domnitorul Moldovei Grigorie Ghica a spri­jinit începerea lucrărilor cu 3000 de galbeni și a dat încuviințare să se strângă ajutoa­re de la poporul cel binecredincios.

   Așa a luat ființă schitul care astăzi este restaurat în întregime — grație starețului său de peste 35 de ani — Părintele Petroniu Tănase, și a iconomului ei - Părintele Ierodiacon Iustinian Stoica (care a fost, în vara anului 1999, la Oradea - la invitația ASCOR - Filiala Oradea și a vorbit despre Sfântul Munte Athos și despre Schitul Prodromu, în special) — (și) care a fost aju­tat, foarte mult, (și) de către orădeni — în special de către domnul rector Teodor Maghiar — care a vizitat, de mai multe ori Sfântul Munte și Schitul și care este pome­nit, aici, cu mult respect și cu multă recu­noștință. Așezământul — cu cele trei para­clise (al Adormirii Maicii Domnului, al Bunei Vestiri și al Sfântului Ioan Botezătorul), cu cele cinci icoane făcătoare de minuni — dintre care cea mai vestită este Maica Domnului Prodromita, „cea ne­făcută de mână omenească”, cu numeroa­sele lui sfinte moaște, cu impunătoarea clo­potniță, cu stăreția, cu impunătoarea bibliotecă, cu atelierele, cu sinodiconul (sala de reuniuni), cu arhondaricul (casa de oas­peți), cu bolnița (spitalul), cu chiliile, cu marea cisternă subterană, cu trapeza (sala de mese), cu anexele gospodărești și cu ce­lelalte acareturi, alcătuiesc, așadar, o lume în sine, după o sfântă rânduiala athonită, mărturisind exemplar, „prezența monahis­mului și spiritualității românești în Centrul Ortodoxiei” — după cum spunea Prea Cuviosul Părinte Stareț Petroniu Tănase.

   Iată, în câteva rânduri, ceea ce a fost, ceea ce este și, mai ales ceea ce va fi Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos — la care vin cu toată evlavia și bu­curia, pentru a se închina, toți românii săvârșitori de pelerinaj în Grădina Maicii Domnului.

   Tot în această călătorie i-am adresat (și) câteva întrebări, spre conturarea unui cu­vânt de folos, Părintelui venerabil și nonage­nar Petroniu Tănase — Monahul athonit și autentic ori Starețul desăvârșit — care ne-a vorbit despre Osândirea aproapelui ce nu este un păcat mic, căci sfinția sa, retras fi­ind din lume, dar nu departe de oameni și de preocupările lor spirituale, ne învață că tră­irea unei vieți conforme cu Evanghelia nu este doar efort, doar asceză, nevoință, ci și mângâiere dumnezeiască din partea haru­lui. In drumul lui duhovnicesc, credinciosul este ajutat de îngerul păzitor și de sfinți. Așadar, Starețul Schitului Românesc Prodromu aflat astăzi la 96 de ani, ne vorbește ⁽¹⁾despre cinstea mare pe care Dumnezeu a făcut-o omului când l-a chemat la existen­ța fericită alături de El, în veșnicie

   (Va urma)

Stelian Gomboș, București

 1. Interviul va apărea în unul din numerele viitoare.