De ce moartea civilizației creștine este marcată de avort și nu de un alt moment, de pildă de mai ‘68?

Mai ‘68 este expresia revoltei împotriva moravurilor creștine, a moralei creștine. În Franța, mai ‘68 începe printr-o revoltă a studenților care nu mai acceptă separarea dormitoarelor între fete și băieți. Şi în celelalte țări este la fel. Mă concentrez asupra moravurilor pentru că sunt convinsă că ele sunt expresii vii și manifestări ale credințelor unei societăți. Comportamentele sociale, sexuale, conjugale, familiale sunt semne vii ale ontologiei unei societăți. Instituția căsătoriei monogame întreține credințe puternice asupra contractului, a promisiunii, a încrederii,a  demnității femeilor etc. Nu este decât un exemplu. De aceea cred că răsturnarea incredibilă a moravurilor în a doua jumătate a secolului XX traduce o inversare a valorilor, o răsturnare a viziunilor asupra lumii. Și de aceea am „datat” sfârșitul creștinătății, dacă se poate totuși stabili o dată privitoare la ceva atât de fluid, prin răsturnarea moravurilor. Trebuie să constatăm că, în același timp, practica și credința religioasă se șterg, lucru atestat de cifre.

Castelul, biserica, orașul sunt decoruri de teatru, după cum spune Jacques Le Goff în cartea sa Civilizația Occidentului medieval. Cine a luat locul bisericii în civilizația postmodernă?

Din păcate, unii vor spune că supermarchetul! Sper că se înșeală, dar sunt momente în care avem de ce să ne îngrijorăm de materialismul care ne înconjoară. Cu toate acestea, cred că suntem într-o perioadă de tranziție: credința părinților noștri se șterge și nu este înlocuită de nimic – materialismul este un vid, ceva de care ne agățăm când tot ce este spiritual a fost înlăturat. Și este adevărat, proclamându-se peste tot că trebuie să încetăm a iubi zeii, idealurile și națiunile, oamenii au început să-și iubească mașina sau canapeaua. Cred că este o tranziție, pentru că nicio societate nu poate să trăiască fără credințe, fără o spiritualitate, fie ea și primitivă. De aceea vedem dezvoltându-se noi păgânisme, adesea bazate pe ecologie: forme de panteism, de sacralizare a naturii, noi spiritualități adesea influențate de cele asiatice. Altfel spus, nemaiavând un Dumnezeu transcendent, ne întoarcem în chip firesc către culturile care nu au avut niciodată un astfel de Dumnezeu (Asia), ne uităm cum răspund acestea întrebărilor spirituale și împrumutăm de la ele răspunsuri.

„Cel care a trăit până la capăt mândria singurătății nu mai are decât un rival: pe Dumnezeu”, zice Emil Cioran. Se poate considera că ultimii cincizeci de ani sunt o formă de pardoxală singurătate și, de ce nu, de revoltă împotriva lui Dumnezeu?

Ca de obicei, Cioran are formule frumoase și frapante. Cred că aici este victima provincialismului, ca mulți dintre noi când vorbim despre năruirea religiei noastre. Mă explic. Când spunem, ca Dostoievski, că „dacă Dumnezeu nu există, totul este permis”, vrem să spunem că nu există morală în afara celei creștine, ceea ce este complet fals. Când spunem, ca Cioran, aici, că dispariția unui Dumnezeu transcendent ne propulsează în singurătatea infinită vrem să spunem că tot ce există este acest Dumnezeu sau neantul, ceea ce este fals. Desigur, ultimii cincizeci de ani (și chiar ultimele trei sau patru secole) istorisesc o revoltă a europenilor împotriva lui Dumnezeu. Însă asta nu înseamnă că ei sunt mai solitari decât chinezii, care dintotdeauna sunt lipsiți de Dumnezeu, regăsesc apropieri cu zeii multipli ai naturii și ai lipsei de rațiune, scot din dulap vechile fantome, îndumnezeiesc ființele naturii etc. Universul lor este foarte populat, vă rog să mă credeți, nu e vorba de nicio singurătate.

Care este religia omului postmodern? Trăiește el într-o lume fără religie sau încearcă să păstreze ceva din moralitatea unei lumi vechi?

Aceste religii păgâne, în care el trăiește, nu sunt morale. Trebuie să ne amintim că în culturile păgâne religia este încredințată preoților, iar morala statului. Iudeo-creștinismul este cel care pentru prima dată a legat morala de Dumnezeu. Astăzi, morala de care ascultă societățile din Occident, îndepărtate de Dumnezeu, este un derivat al moralei creștine, căreia i s-a înlăturat transcendența. Scheler¹ o numea umanitarism. În ea găsim virtuți evanghelice, precum caritatea și egalitatea, dar devenite radicale, pentru că vor să se realizeze aici, pe pământ, și acum. Chesterton le numea pe bună dreptate „virtuți creștine care au înnebunit”. Această morală umanitară este purtată de guvernanți, de instituții, de elite, și deci are mult mai multă putere constrângătoare decât atunci când morala era purtată de clerici, în creștinism. Ca atare, morala și legea au tendința de a se contopi, ceea ce este foarte periculos: legea pedepsește actele vicioase precum rasismul sau vorbele deplasate.

Mai putem să fim salvați de ideologizarea moralei, a religiei, și în sfârșit de ideologizarea vieților noastre în societate?

Trebuie mai întâi să constatăm că nu avem de a face cu mai multă ideologizare decât înainte: e vorba doar de o schimbare de conținut. În societățile creștine eram supuși dogmelor creștine: era bine să te căsătorești la Biserică și era o crimă să fii homosexual, de pildă. Astăzi este invers: stigmatizarea homosexualilor este o crimă. Conținuturile s-au schimbat, dar nu și sistematizarea lor, care se numea altădată „dogmă”, iar astăzi „ideologie”. Acestea fiind spuse, mai putem fi salvați? Ar trebui, pentru asta, să se schimbe credințele majorității. Nu vom putea schimba nimic cu forța și prin constrângere, doar dacă vrem să ajungem la dictatură. Și pentru ca credințele să se schimbe în această privință ar trebui ca credința religioasă să se schimbe, pentru că moravurile creștine depind de credința creștină. Concluzia mea este că nu e de mare folos să manifestăm împotriva căsătoriei gay sau a altor lucruri de acest gen, oamenii trebuie convertiți unul câte unul.

Interviu realizat de Pr. Alexandru OJICĂ

Note: