Iar dacă Duhul se roagă întru noi și pentru noi, cred că asta ne creează cea mai mare problemă. Deci și El se roagă pentru noi. Dar noi? Îl rog pe Dumnezeu să ne ajute ca, având aceste mici însemne pe drumul nostru duhovnicesc, să începem să ne rugăm. Cum putem, cum știm, cât știm. Pentru că eu am fost la mănăstirea de la Essex și am auzit acolo cum se roagă lumea cu public. Sfântul Sofronie a renunțat la anumite slujbe ca să se roage... Noi spunem, părinte Alexandru, la Stavropoleos, Tatăl nostru fără să cântăm, noi rostim Crezul cu grijă, fără grabă și cu accent pe fiecare cuvânt, așa cum trebuie, și avem grijă să spunem cu toții, împreună, la Utrenie, și Psalmul 50 („Miluiește‑mă, Dumnezeule, după mare mila Ta...”). Sunt unii oameni în comunitatea noastră care știu troparele și condacele sfinților lor ocrotitori precum cunosc troparele și condacele sfinților ocrotitori ai bisericii în care se roagă. Iată, deci, atât „nor de mărturii”, cum zice Scriptura (Evrei 12, 1), în care nouă ni se alătură în ceea ce numim Liturghia îngerească: nu e ceva mai minunat decât, intrând într‑o biserică, să vezi de jur împrejur sfinții. Așadar, nu e reprezentat numai pustnicul care se roagă sau e reprezentat rugându‑se, ori monahiile care sunt acolo, căci deodată vezi că e deasupra ceva și că acolo sunt cetele îngerești. Și atunci mai avem un model de rugăciune, părinte Alexandru, cel care vine de la îngeri, care neîncetat Îl laudă și Îl slăvesc pe Dumnezeu, că ei nici nu mai pot face altfel. Din păcate, la noi s‑a interpus ceva, de multă vreme, în care și rugăciunea risipită și întinată și nedeplină e realitatea noastră de zi cu zi. Dar ne întărește în acest lucru gândul că adevărata rugăciune este laudă, adevărata rugăciune este slăvire, și apoi e mulțumire și cerere. Nu știu dacă în acest cuprins al discuției noastre ai găsit sau vei găsi ceva folositor despre rugăciune, pentru că eu nu mă aflu în condiția să fiu un rugător, un îndrumător prea încercat. Dar pot spune, ca să încheiem acest paragraf, că pentru mine rugăciunea e o stare, uneori – îmi cer iertare – o bucurie care poate semăna a un soi de înflăcărare, de entuziasm, de cântec, de rugăciune interioară. Și că asta ți se dă! Atunci am ajuns poate la cel mai mare lucru, adică acela al părinților și al sfinților, care spun: cineva lângă noi are darul rugăciunii. Deci rugăciunea, mai presus de toate, este un dar. Iar noi, dacă suntem oameni credincioși, avem această tărie sufletească să acceptăm că toate sunt daruri. Cum te comporți când primești un dar? Ai grijă de el, poate că‑l faci să și crească, să se înmulțească, să‑l dăruiești și altora. 

Ce ar putea învăța creștinul din ziua de astăzi dacă ar deschide și ar citi Patericul sau Filocalia?

Ar învăța, și nu e doar un punct de vedere, la vârsta și la puțina mea pricepere (e ceva ce am învățat încă din studenție, și o spun astăzi psihologii, psihoterapeuții, psihanaliștii, psihiatrii), că oamenii aceia au făcut o introspecție, o cu-noaștere de sine, au coborât în adâncul lor. Mulți dintre duhovnicii contemporani cu noi ne‑au învățat că dacă te cobori în adâncul, în profunzimile ființei tale, pentru început te înspăimânți. Deci, orice cititor pentru început ar trebui să vadă cum și ce spune Ava Isihion. El zice: dacă cei de odinioară – și vorbea în secolul al V‑lea, părinte Alexandru – știm că au fost râvnitori, ceilalți nu au fost la măsura celor dintâi; noi (deci contemporanii lui în secolul al V‑lea), măcar de am fi mai bine lămuriți în ce privește rânduiala noastră de monahi și în primul rând pravila. Deci, ar trebui să avem acest curaj, să spunem că oamenii credincioși dintotdeauna s‑au întrebat și și‑au pus problema: cum se rugau, cât se rugau, când se rugau cei de dinainte? Aici vorbim despre faptul că, și e important să spunem asta, avem în prezent câteva traduceri ale Patericului, avem o ultimă ediție cu toți cei care nu sunt cuprinși în Patericul Egiptean și că ar trebui să avem cu toții o mulțumire și să ne rugăm pentru acești oameni care traduc, punându‑ne la îndemână şi un aparat critic. Și ce descoperim, părinte Alexandru, căci trăiești în Occident? Aceia sunt pricepuți, unii mai pricepuți ca noi, și nu numai în Pateric, ci și în multe alte scrieri, uneori chiar în Scriptură. Iar faptul că acum noi avem acces la lucrurile acestea ne pricinuieşte o îndatorire pe care ar trebui să o luăm în sens comunitar. Deci, oameni care au avut atâta știință, atâta pricepere în ale teologiei și care vor să vadă că sunt și oameni care pot trăi cam cum trăiau odinioară cei pe care îi avem evocați în Pateric... Părintele Dumitru Stăniloae, să‑l odihnească Dumnezeu, care iubea mănăstirile și monahii, deci teologul prin excelență al nostru, avea model, se ducea spre mănăstiri, spre marii duhovnici contemporani cu dânsul, și era o bucurie enormă să-i descoperi (îi amintesc și pe părintele Constantin Galeriu, pe părintele Ilie Moldovan; și pe alți mulți teologi de primă mărime i‑am putea adăuga, de pildă pe părintele Dumitru Bodogae). E limpede că traducerea Filocaliei, pe care o adaug la Pateric, și încercările care se întâmplă acum, despre ele eu mărturisesc că dacă unii cititori îl vor citi, de exemplu, în traducere franceză, pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, vor realiza că este un neoplatonic, în timp ce în traducerea românească nu vor avea aceeași senzație sau certitudine. Sunt primul beneficiar al lecturilor acestora, am trăit în tinerețile mele la Mănăstirea Cozia, unde s‑a și editat. 

Faptul că mai ales unii din ierarhii noștri, care nu au stat mult în mănăstire, s‑au grăbit, după 1990, să tipărească Patericul este o realitate. De ce au făcut‑o oamenii aceștia? De ce s‑au apucat de traducerea Patericului niște oameni învățați, niște laici – şi trebuie să reamintim că nici cei ce au tradus Vechiul Testament şi Noul Testament, în Biblia de la București (1688), nu au fost clerici? Să ne bucurăm că avem toate lucrurile acestea și atunci când spunem: cu ce ne întoarcem din Pateric? Vom răspunde: cu o cunoaștere a omului alta decât Gnothi seauton sau Nosce te ipsum. E o cunoaștere în care Dumnezeu te ajută să cobori în adâncurile tale, să te cutremuri (căci acesta este sentimentul sfințeniei și al sacrului pentru toți oamenii) și să ai siguranța că acolo e mereu Duhul, prezent ca să nu te lase să te înspăimânți, să te înfricoșezi atât de tare încât să spui nu vreau să mă mai cobor în mine însumi. Știm de un duhovnic contemporan care a fost îndemnat să facă asta și a făcut‑o, și ce a descoperit nu i‑a făcut deloc bucurie. Dimpotrivă.

Întrebarea e, dacă întrebi pe cineva: dacă începe să se roage, nu cumva îi propui și asta? Adică se descoperă prin el, dar mai ales prin Duhul. Asta e deosebirea între noi și ceilalți, pe care am și evocat‑o: cum te descoperi tu? Și te poți descoperi cu ajutorul multora, dar mai ales cu ajutorul Duhului și al duhovnicului, care trebuie să sape adânc în tine. Și spun: de fapt, ce e nou? Vorbim despre teologie ca actualitate neopatristică, ne întoarcem de fapt la duhul părinților, lucru început încă de acum o sută de ani. Iată cum a rânduit Dumnezeu ca printr‑o minune, căci eu așa o socot, să ne putem bucura de cărțile acestea și să putem aborda teme care sunt și pentru omul contemporan. Adică, văzând eu că tinerii filosofi, oamenii învățați, nu doar în România, ci și în marile universități, se întreabă de ce ne ocupăm noi de antichitatea creștină sau de Evul Mediu românesc, și mai ales de cel latin occidental, şi excludem Bizanțul, care a învățat totul despre antichitatea de dinainte de el. Și când apar autori care zic cât rău a făcut creștinismul antichității, iar alții, lucizi și cuviincioși, onești, spun cât de mult bine a făcut lumii creștinătatea. Prin urmare, faptul că de acolo ne cunoaștem pe noi înșine și că ne dăm seama că făptura umană căzută, restaurată, cum zicea părintele Dumitru Stăniloae, renăscută, mai mult, ni se spune că suntem mai mult acum decât eram atunci și că vom fi mai mult atunci, deci după, decât suntem acum.

A consemnat preotul Alexandru Ojică