Cuvintele acestea au ajuns la noi într-o seară, citite de către ieromonahul Luca la lumina unei lanterne, sub un măr din Cetea. Acolo a organizat asociația Nepsis tradiționalul, de acum, pelerinaj de vară, care anul acesta s-a „transformat”în tabără. Între 23 și 29 august, 25 de tineri români și francezi, însoțiți de părintele Iulian Nistea, au fost găzduiți de către tinerii din asociația „Troița Cetii”.

A fost o săptămână de vacanță; de dormit la cort sau în cabana fără lumină electrică; de jucat volei; de făcut mâncare la sobă afară, spălat la râu și respirat aer curat; de odihnă în iarbă și stat la soare; de drumeții fie scurte, la cascadele din apropiere, cunoscute sub numele de Băile Romane, fie mai lungi, ca urcușul pe Piatra Cetii; de cântări și povești în jurul focului; de ascultat glume spuse de foști membri ai trupei de „montaniarzi”din care făceau parte și cei doi părinți în urmă cu mulți ani; de voie bună.

A fost o săptămână de rugăciune: a fiecăruia în parte, conform rânduielii sale, dar și a tuturor împreună, în fiecare dimineață sau înainte și după mese; cu o Sfântă Liturghie de noapte, într-o zi obișnuită de peste săptămână, care ne-a făcut să ne gândim la Muntele Athos, unde părintele Luca a trăit timp de câțiva ani; o săptămână încununată de sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul. 

A fost o săptămână de întâlniri între oameni care trăiesc ortodoxia în medii diferite: francezi, români - din străinătate sau din țară și, bineînțeles, gazdele de la Cetea. Printre ei, studenți, tineri intrați în câmpul muncii, căsătoriți sau necăsătoriți. Fiecare cu povestea, căutările, întrebările și drumul lui către Dumnezeu... Câteodată mărturisite, dar de cele mai multe ori doar întrezărite printre activitățile fiecărei zile sau cuvintele schimbate... Datorită mărturiilor părinților Iulian și Luca, am putea spune că ne-am întâlnit și cu părinții Teofil Brașoveanul, Sofronie de la Essex, Paisie Aghioritul, Teofil Pârâian sau cu maica Gavrilia.  

A fost o săptămână de discuții duhovnicești inedite și pline de tâlc, legate de ceea ce trăim în fiecare zi. Cuvintele părintelui Sofronie, citate mai sus, ne-au făcut să ne dăm seama că prea adesea explicăm suferințe inexplicabile, că facem abuz de cuvinte – fie acuzându-L pe Dumnezeu de ceea ce ni se întâmplă, fie, dimpotrivă, jucând rolul avocatului lui Dumnezeu și vorbind cu prea mare ușurință de voia Sa, de pedepse și rânduieli divine. Cât de puțin înțelegem și cât de mult putem greși dând verdicte în ceea ce privește situațiile concrete trăite de noi sau cunoscuții noștri! Părintele Sofronie însuși mărturisește, în scrisoarea deja citată, că „nu sunt în măsură să dau o explicație dramaticei încercări prin care treceți. Însă, vă avem întotdeauna în rugăciunile noastre cu iubire și cu durere [...] Astfel tace Dumnezeu, tăcem și noi.”Tăcerea aceasta nu e nidecum indiferență sau resemnare față de ceea ce se întâmplă, căci, în cuvintele maicii Gavrilia, „atâta timp cât limba lui Dumnezeu este tăcerea, atunci și limba iubirii este tăcerea.”^[1]Iar, după cum tălmăcea părintele Luca, această tăcere înseamnă, printre altele, și disponibilitatea de a asculta... Un lucru pe care am uitat să-l mai facem, noi care pretindem că înțelegem judecățile Domnului și suntem oricând gata sa-i copleșim cu discursuri pe cei din preajma noastră. Foarte rar găsim timp să ascultăm, căci suntem atât de ocupați să ne „aranjăm viața”, să ne „realizăm”personal, profesional, ba chiar și duhovnicește. În loc să ne oglindim în Hristos, începem să ne comparăm unul cu celălalt, ajungând să ne mândrim cu realizările care ne plasează deasupra celorlalți, uitând că nimeni nu e de neînlocuit - alt gând drag maicii Gavrilia. Tot din cauza acestei comparații, ne mâhnim din cauza neîmplinirilor, uitând că „fiecare om este cu desăvârșire diferit de oricare altul”^[2], că fiecare din noi e unic în fața lui Dumnezeu și că El „a prevăzut pentru fiecare [...] o cale roditoare în fapte de sfințenie.”^[3]Astfel, pentru că toți vrem cam aceleași lucruri, fără să ne dăm seama intrăm într-un fel de competiție cu cei din jurul nostru și atunci începem să-i tragem în jos pe vecinii noștri, efectul final fiind căderea tuturor, a noastră și a lor; acest lucru ne-a fost ilustrat prin intermediul unui joc simplu, dar grăitor, cu câteva momente înainte de plecare.

A fost o săptămână de viață în comuniune... Unii au trăit emoții puternice, alții o bucurie lină, alții o tulburare care ajută la descoperirea de sine însuși, alții pur și simplu s-au odihnit! Nădăjduim că ne-am întors cu toții la viața cotidiană cu năzuința de a ne apropia de Dumnezeu în gând și în faptă, luând-o de la capăt „în fiecare zi”(Luca 9,23), începând cu lucrurile cele mai mici și aparent nesemnificative, dar care adeseori ne definesc felul de a trăi. Åži astfel „să începem [...], în rugăciune arzătoare, să ne dăruim în întregime lui Hristos, Viața vieții noastre.”^[4]

Bogdan Grecu