Descoperirea tiparului în Germania la 1452[1] a jucat un rol deosebit nu numai în dezvoltarea creștinismului apusean, ci și în viața Bisericii Ortodoxe. Cu greu putem imagina astăzi importanța acestui moment într-o lume care de secole transmitea învățătura prin copierea manuscriselor în mănăstiri, raritatea cărții făcând din ea un obiect de o deosebită valoare, pe care învățați, nobili și regi râvneau să-l dobândească. De-a lungul Evului Mediu, atât în Occident cât și în Orient, cultura scrisă s-a transmis prin truda monahilor copiști, care pe lângă aceasta au creat și o adevărată artă a caligrafiei și a picturii în miniatură, făcând din carte un obiect de artă, împodobit cu imagini pe fond de aur, cu inițiale împletite cu motive florale, îmbrăcat frumos în piele sau ferecat în argint. Deși nu au renunțat la aspectul estetic, (cum arată eleganța primelor ediții „aldine” produse la celebra tipografie venețiană a lui Aldo Manuzio), tipografii au dezvoltat o altă concepție asupra cărții, considerată un produs destinat unei difuzări cât mai largi. Nu întâmplător în secolul al XVI-lea se manifestă în Occident aceste fenomene strâns legate între ele: răspândirea tiparului în toată Europa, apariția (1517) și dezvoltarea vertiginoasă a protestantismului, alfabetizarea populației în țările nordice și formarea limbilor naționale. După secole de monopol al limbii latine în Biserica și în cultura occidentală, traducerea Bibliei în limba germană de către Luther a stat la baza formării literare a acestei limbi. Vom vedea că primele traduceri în limba română tipărite de diaconul Coresi sunt produse în Transilvania, la Brașov, unde acesta a găsit un teren propice pentru difuzarea cărții în limba română, în contextul în care doar greaca și slavona erau limbile de cultură în lumea ortodoxă.

Primele cărți liturgice ortodoxe au fost tipărite la sfârșitul secolului al XV-lea la Cracovia, capitala de atunci a Poloniei și la Cetinje, în Muntenegru, în limba slavonă. Tipografia de la Cetinje a fost adusă în Muntenegru de la Veneția – unul din cele mai mari centre de producție a cărții din Europa – de către un principe ortodox, Gheorghe Cernoevici, care i-a dat-o în grijă unui călugăr cărturar, Macarie. Fiind însă Muntenegrul ocupat de oștile otomane, ieromonahul Macarie a venit în Å¢ara Românească, unde domnea Radu Vodă cel Mare (1495-1508). Păstrându-și autonomia față de Imperiul Otoman, Å¢ara Românească a putut juca un rol de sprijin pentru Biserica de la sud de Dunăre, inclusiv în ceea ce privește difuzarea de carte bisericească, rol ce s-a confirmat de-a lungul secolelor de stăpânire otomană. În fruntea Bisericii se afla acum mitropolitul de neam sârb Maxim Brancovici și el fugar din pricina turcilor, care a susținut instalarea tipografiei la Mănăstirea Dealu, frumoasa ctitorie a lui Radu cel Mare, în apropiere de capitala domnească de la Târgoviște. Primele tipărituri au fost în limba slavonă, având o deosebită importanță pentru toți ortodocșii care foloseau limba slavonă în cult. Dintre ele amintim un Liturghier, prima ediție tipărită a acestei cărți în lumea ortodoxă, un adevărat model pentru edițiile viitoare. Apoi, în primul an al domniei lui Neagoe Basarab (1512), s-a tipărit un Tetraevanghel. Domn luminat, iubitor de Biserică și de învățătură, Neagoe Basarab a înțeles importanța tipăririi Scripturii și s-a implicat personal în această operă. Iată câteva rânduri din cuvântul domnitorului scris la sfârșitul acestei cărți (traduse din slavonă):

„Pentru că Dumnezeu, Cel căruia întru Treime ne închinăm, a binevoit să umple Biserica Sa cu cărți sfinte pentru folosul cititorilor, drept aceea și eu, întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul și de Dumnezeu păzitul și domn însuși stăpânitor Io Basarab /.../ am râvnit pentru această de suflet mântuitoare carte Tetraevanghel, cu ajutorul Sfântului Duh și cu dragostea către sfintele Biserici /.../. Rog deci pe cei tineri, pe cei vârstnici și pe cei bătrâni, care veți citi sau veți scrie, pentru dragostea lui Hristos, să îndreptați iar pe noi care cu osârdie ne-am trudit la această lucrare, să ne binecuvântați, pentru ca împreună slăvind pe Tatăl, din care sunt toate, pe Fiul, prin care sunt toate, și pe Duhul Sfânt, întru care sunt toate, să aflăm aici pace și milă, iar dincolo să ne bucurăm de lumină și fericire.”

Tipărirea de carte s-a reluat în timpul domniei lui Radu Paisie (1535-1545), tot la inițiativa unui sârb în exil, logofătul Dimitrie Liubavici. Acesta învățase meșteșugul tiparului la Veneția și, întorcându-se în Serbia, dorea să pună acest meșteșug în slujba ortodoxiei. Însă împrejurările vitrege din Serbia cotropită de otomani l-au făcut și pe el să treacă la nord de Dunăre, luând cu sine mult prețuita tipografie venețiană. Astfel s-au tipărit în continuare cărți deosebit de folositoare pentru viața Bisericii, printre care o primă Pravilă (carte de legi bisericești) și un Apostol (1547).

În aceeași perioadă, primele cărți în limba română s-au tipărit în Transilvania, la Sibiu, de către Filip Moldoveanul (zis și Filip Maler sau Pictorul), angajat al magistratului din Sibiu ca pisar (scrib), care a folosit pentru prima dată la noi gravura ilustrată, cu multă măiestrie. De la el ne-a rămas prima carte bilingvă, un Tetraevangheliar slavo-român (1551-1553).

Însă cel care a jucat un rol decisiv pentru afirmarea limbii române în Biserica noastră este diaconul Coresi. Originar din Târgoviște, el a învățat arta tipografică de la Dimitrie Liubavici și s-a stabilit apoi la Brașov, unde timp de mai bine de 20 de ani (1556-1581) a publicat o serie de cărți bisericești destinate tuturor românilor din cele trei țări. El și-a desfășurat însă activitatea într-un context istoric marcat de răspândirea protestantismului în Transilvania, unele din publicațiile sale purtând amprenta calvinismului (Tâlcul Evangheliei, 1567). Însuși genul de carte pedagogică numită „catehism” este străin de tradiția ortodoxă, fiind introdus de Luther (Micul catehism, 1529), dar a fost adoptat de catolici și de ortodocși tocmai pentru a face față difuzării cărților protestante (lucrarea se numea Întrebare creștinească, 1560, un catehism ortodox publicat de Coresi cu binecuvântarea episcopului Sava). Pe de altă parte, tocmai răspândirea protestantismului a dat în toată Europa un impuls traducerii textelor sfinte în limbile naționale, ceea ce s-a resimțit și în Transilvania. Cea mai mare parte a cărților au fost însă cu conținut ortodox, spre întărirea preoților transilvăneni (Tetraevanghel românesc, Apostol, Psaltire, Liturghier). Cea mai importantă dintre acestea este Evanghelia cu învățătură sau Cazania (1581), care cuprindea tâlcuirea Evangheliilor de peste an. În prefață se arăta că traducerea în română s-a făcut după un manuscris slavon provenit de la mitropolitul Å¢ării Românești, de la care „cu multă rugăciune cerșutu-am” și conținea omiliile Patriarhului Constantinopolului Ioan Calecas (1334-1347). Este un exemplu de carte pur ortodoxă în limba română, rod al colaborării transilvano-muntene.

Dincolo de vicisitudinile vremii, opera lui Coresi apare fundamentală în istoria noastră, nu numai în ce privește Biserica dar și prin rolul jucat în formarea și unificarea limbii române literare, premisă a constituirii poporului român. Iată cum apărea rugăciunea Tatăl nostru în cartea „Întrebare creștinească”:

„Tatăl nostru ce ești în ceri, sfințească-se numele tău, să vie împărăția ta, fie voia ta, cum în ceri, așa și pe pământ. Pita noastră sățioasă dă-ne noao astăzi, și iartă noao greșalele noastre, cum ertăm și noi greșiților noștri și nu ne duce în năpaste, ce ne izbăvește pre noi de hitleanu. Că a ta e împărăția și puterea și slava în vecie, amin.”

Încheiem cu un pasaj dintr-o altă traducere foarte importantă, de data aceasta tipărită la Orăștie, în Hunedoara, prin osteneala lui Åžerban, fiul lui Coresi, conținând primele două cărți ale Vechiului Testament (Palia de la Orăștie, 1582):

„26. Åži zise Dumnezeu, să facem omul pre chipul ce să fie aseamine noo, ce să domnească pre peștii măriei și dobitocului, pașirilor ceriului și jivinilor și a tot pământului și spre toți viermii ce se trag pre pământ.

27. Åži Dumnezeu făcu pre om lui pre-obraz, pre-obraz lui Domnezeu făcu El; bărbat și muiare făcu El.

28. Åži Dumnezeu blagoslovi ei și zise lor: creașteți și vă înmulțiți și împleți pământul și biruiți el și domniți pre păsările ceriului și a tot fierelor ce se leagănă spre pământ”. (Bâtia sau Facerea I, 26-28).”

Ioana Georgescu-Tănase, Roma

Bibliografie:

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române, București, 2006.

Givanni Filoramo, Cristianesimo, Laterza, Roma-Bari, 2007.