Auzim de multe ori de la persoane cu sufletul răvăşit de îndelungă suferinţă, uitaţi de toţi şi fără bucuria de a trăi, auzim că în biserică, în parohie, în comunitate, nu mai este dragoste [că nu o simt din partea celorlalţi]. Este greu să susţii contrariul în faţa unei astfel de persoane, mai ales că egoismul şi individualismul societăţilor în care trăim atinge şi viaţa comunităţilor noastre. Trăim în această lume şi de multe ori trebuie să părem altceva decât ceea ce suntem sau ne-ar place să fim.

Întrebarea pe care ne-o pune Hristos în Evanghelie, dacă putem pretinde că suntem de partea Lui, este: îl văd eu pe cel de lângă mine? Pot eu să-mi opresc gândul asupra existenţei lui câteva clipe pe zi? Pot eu să-i spun: Doamne, ajută-i? Doamne, vindecă-l? Pot eu, în ciuda greutăţilor şi neajunsurilor proprii, să-l întâmpin cu faţa luminoasă şi zâmbitoare şi cunoscându-i greutatea să-l compătimesc, adică să port împreună cu el greutatea lui? Dacă nu am prea mult curaj pentru aceasta, să nu uit că Hristos a făcut-o şi o face pentru mine şi că ne-a dat şi nouă puterea să o facem. Să privim la sutaş...

† Mitropolitul IOSIF