Se apropiau de El vameÅŸii ÅŸi păcătoÅŸii ca să-L asculte. Åži fariseii ÅŸi cărturarii cârteau zicând: “Acesta primeÅŸte la Sine pe păcătoÅŸi ÅŸi mănâncă cu ei”. Åži a zis către ei pilda aceasta: “Care om dintre voi, având o sută de oi ÅŸi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci ÅŸi nouă în pustie ÅŸi se duce după cea pierdută până ce o găseÅŸte? Åži găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se. Åži sosind acasă cheamă prietenii ÅŸi vecinii, zicându-le: BucuraÅ£i-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă: Că aÅŸa ÅŸi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieÅŸte decât pentru nouăzeci ÅŸi nouă de drepÅ£i care n-au nevoie de pocăinÅ£ă”.

(Sf. Evanghelie după Luca, XV. 1-7)

Un Avva se odihnea cu ucenicii săi într-un loc în care erau feluriÅ£i chiparoÅŸi. Bătrânul zise unuia dintre ucenici: “Smulge chiparosul acela!” Åži era foarte mic. Åži îndată fratele l-a smuls cu o singură mână. Apoi îi arătă lui bătrânul un altul mai mare ÅŸi-i spuse: “Smulge-l ÅŸi pe acesta”. Iar fratele, clătinându-l cu amândouă mâinile, îl smulse ÅŸi pe acesta. Avva îi arătă unul ÅŸi mai mare, dar tânărul, ostenindu-se ÅŸi asudând mult, nu l-a putut smulge. Când îl văzu deci bătrânul că nu poate, porunci altui frate să-i ajute aceluia; ÅŸi aÅŸa amândoi au putut să-l smulgă ÅŸi pe acesta. Atunci bătrânul zise ucenicilor: “Iată, aÅŸa sunt ÅŸi patimile. Cât timp sunt mici, de voim, putem să le scoatem cu uÅŸurinÅ£ă. Iar dacă le dispreÅ£uim ca mici, se învârtoÅŸează ÅŸi, cu cât se învârtoÅŸează, cer mai multă osteneală. Iar dacă se întăresc ÅŸi mai mult împotriva noastră, nu le mai putem scoate nici cu osteneală prin noi înÅŸine, de nu vom avea ÅŸi ajutorul vreunor sfinÅ£i care să ne sprijinească, după Dumnezeu”.

(Filocalia IX, Avva Dorotei, XI)

AÅŸa cum cei ce sunt lipsiÅ£i de lumina văzută nu merg niciodată drept, tot astfel cei ce nu citesc Sfintele Scripturi ÅŸi nu stăruie în rugăciune se poticnesc adeseori ÅŸi se rătăcesc fără nici o scăpare, fiind înconjuraÅ£i de un întuneric nenorocit. Dumnezeiasca Scriptură este pentru suflet ceea ce este ploaia pentru pământul însetat. Oricât ar semăna omul pământul neînrourat de ploaie, el nu va rodi nimic; tot astfel, fără citirea dumnezeieÅŸtilor Scripturi, sufletul nu va odrăsli în cele duhovniceÅŸti. 

(Materic, PovăÅ£uirile duhovniceÅŸti ale monahului Isaia către prea cinstita monahie Teodora, 96)

Nu caut o fiinÅ£ă veÅŸnică, neînÅ£eleasă, nedesluÅŸită, impersonală, a vreunui „Dumnezeu necunoscut”; Dumnezeu ÅŸi veÅŸnica fiinÅ£ă îmi sunt date sub forma cea mai învederată cu putinÅ£ă în Hristos. Pe acest Hristos Îl caut eu, cu El vreau a mă asemăna, pe El a mi-L însuÅŸi. Când, în ciuda conÅŸtiinÅ£ei propriei mele celei de pe urmă nevrednicii, mă rog Lui, din încordarea acelei rugăciuni întreaga mea fiinÅ£ă se adună întru una, adică ÅŸi sufletul ÅŸi trupul, adică mintea, inima ÅŸi toate mădularele trupului, până ÅŸi oasele –totul, din încordare, înÅ£epeneÅŸte, cum ar fi, ÅŸi suflarea mi se schimbă. Atât de puternic, atât de nereÅ£inut atrage sufletul către Sine Hristos, atrage întreg omul–Acel Hristos pe care Biserica mi L-a dat... Nu trec cu vederea nici un mijloc ce poate sluji unirii cu Hristos. Dar oare este cu putinÅ£ă a afla undeva în afara Bisericii o mai mare bogăÅ£ie a unor astfel de mijloace? În Biserică Îl am pe Dumnezeu întrupat, astfel încât pe Dumnezeu noi Îl mâncăm ÅŸi Îl bem, prin Dumnezeu, prin Cuvântul Său noi răsuflăm.

(Părintele Sofronie Saharov către David Balfour, Scrisoarea 28)

Fecioară Preasfântă, în faÅ£a Ta

pururi, peste veac de ruÅŸine, se vor da

cugetarea ÅŸi ritorii înÅ£elepciunii.

Că Tu eÅŸti sigiliul nestricăciunii,

Poartă - pentru cei isteÅ£i - încuiată,

ÅŸi oglindă vie de trăirea minunii.

Tu cunoÅŸti că viaÅ£a nu ne-a fost dată

să fie numai răstălmăcită.

Că ea se cere cu mult mai bogată

decât să fie numai trăită.

Ea e a MinÅ£ii de dincolo de gând ÅŸi de loc,

de dincolo de ÅŸirul clipelor dăinuirii.

E vădirea unui cer lăuntric de foc,

peste fântânile inimii ÅŸi-nfăptuirii.

E a Cuvântului lumii ce pentru ea se vrea

cale ÅŸi întrupare spre veÅŸnic: Aleluia!

(Pr. Daniil Sandu Tudor, Imn Acatist la Rugul aprins al Născătoarei de Dumnezeu, Condacul al 6-lea)

Duhovnic. PărinÅ£ii insistă asupra pericolului de a căuta un ajutor pur omenesc. Sfântul Vasile ne sfătuieÅŸte să căutăm un “prieten al lui Dumnezeu”, prin care ai certitudinea că Dumnezeu vorbeÅŸte. Cu cât autoritatea unui Părinte este mai mare, cu atât va fi el mai ÅŸters. Un ucenic numeÅŸte corect scopul căutărilor sale: “Părinte, încredinÅ£ează-mi ceea ce-Å£i ÅŸopteÅŸte Duhul Sfânt, pentru ca sufletul meu să se vindece (…).”; “(…) spune-mi un singur cuvânt pentru ca sufletul meu să trăiască din el (…).”: cuvânt paracletic, de viaÅ£ă făcător. Sfântul Serafim precizează: “RenunÅ£ cu totul la voinÅ£a mea ÅŸi la propria mea cunoaÅŸtere a sufletelor, pentru a auzi sfaturile Duhului…”.

“Un părinte –spune avva Pimen–îÅ£i pune sufletul în contact direct cu Dumnezeu (…).” ÅŸi te sfătuieÅŸte: „Nu porunci nicicând, fii tuturora pildă, iar nu legiuitor”. Aici călătorim în Dumnezeu ÅŸi nu printre reguli. În cazul unui părinte, totala jertfă de sine se explică prin teama de a nu ÅŸtirbi integritatea persoanei umane. Un tânăr căuta un stareÅ£ pentru a se instrui pe drumul desăvârÅŸirii, însă bătrânul nu scotea nici un cuvânt. Tânărul îl întreabă de ce tace. “Sunt eu vreun egumen ca să-Å£i poruncesc? Nu-Å£i voi cere nimic. Fă ÅŸi tu, dacă vrei, ceea ce mă vezi pe mine făcând”. De atunci, ucenicul a urmat în toate cele pe stareÅ£, căpătând simÅ£ul liniÅŸtirii ÅŸi al liberei ascultări.

(Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu)

Selecţia textelor: Daniel Chira