Se apropiau de El vameșii și păcătoșii ca să-L asculte. Åži fariseii și cărturarii cârteau zicând: “Acesta primește la Sine pe păcătoși și mănâncă cu ei”. Åži a zis către ei pilda aceasta: “Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustie și se duce după cea pierdută până ce o găsește? Åži găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se. Åži sosind acasă cheamă prietenii și vecinii, zicându-le: Bucurați-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă: Că așa și în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care n-au nevoie de pocăință”.

(Sf. Evanghelie după Luca, XV. 1-7)

Un Avva se odihnea cu ucenicii săi într-un loc în care erau feluriți chiparoși. Bătrânul zise unuia dintre ucenici: “Smulge chiparosul acela!” Åži era foarte mic. Åži îndată fratele l-a smuls cu o singură mână. Apoi îi arătă lui bătrânul un altul mai mare și-i spuse: “Smulge-l și pe acesta”. Iar fratele, clătinându-l cu amândouă mâinile, îl smulse și pe acesta. Avva îi arătă unul și mai mare, dar tânărul, ostenindu-se și asudând mult, nu l-a putut smulge. Când îl văzu deci bătrânul că nu poate, porunci altui frate să-i ajute aceluia; și așa amândoi au putut să-l smulgă și pe acesta. Atunci bătrânul zise ucenicilor: “Iată, așa sunt și patimile. Cât timp sunt mici, de voim, putem să le scoatem cu ușurință. Iar dacă le disprețuim ca mici, se învârtoșează și, cu cât se învârtoșează, cer mai multă osteneală. Iar dacă se întăresc și mai mult împotriva noastră, nu le mai putem scoate nici cu osteneală prin noi înșine, de nu vom avea și ajutorul vreunor sfinți care să ne sprijinească, după Dumnezeu”.

(Filocalia IX, Avva Dorotei, XI)

Așa cum cei ce sunt lipsiți de lumina văzută nu merg niciodată drept, tot astfel cei ce nu citesc Sfintele Scripturi și nu stăruie în rugăciune se poticnesc adeseori și se rătăcesc fără nici o scăpare, fiind înconjurați de un întuneric nenorocit. Dumnezeiasca Scriptură este pentru suflet ceea ce este ploaia pentru pământul însetat. Oricât ar semăna omul pământul neînrourat de ploaie, el nu va rodi nimic; tot astfel, fără citirea dumnezeieștilor Scripturi, sufletul nu va odrăsli în cele duhovnicești. 

(Materic, Povățuirile duhovnicești ale monahului Isaia către prea cinstita monahie Teodora, 96)

Nu caut o ființă veșnică, neînțeleasă, nedeslușită, impersonală, a vreunui „Dumnezeu necunoscut”; Dumnezeu și veșnica ființă îmi sunt date sub forma cea mai învederată cu putință în Hristos. Pe acest Hristos Îl caut eu, cu El vreau a mă asemăna, pe El a mi-L însuși. Când, în ciuda conștiinței propriei mele celei de pe urmă nevrednicii, mă rog Lui, din încordarea acelei rugăciuni întreaga mea ființă se adună întru una, adică și sufletul și trupul, adică mintea, inima și toate mădularele trupului, până și oasele –totul, din încordare, înțepenește, cum ar fi, și suflarea mi se schimbă. Atât de puternic, atât de nereținut atrage sufletul către Sine Hristos, atrage întreg omul–Acel Hristos pe care Biserica mi L-a dat... Nu trec cu vederea nici un mijloc ce poate sluji unirii cu Hristos. Dar oare este cu putință a afla undeva în afara Bisericii o mai mare bogăție a unor astfel de mijloace? În Biserică Îl am pe Dumnezeu întrupat, astfel încât pe Dumnezeu noi Îl mâncăm și Îl bem, prin Dumnezeu, prin Cuvântul Său noi răsuflăm.

(Părintele Sofronie Saharov către David Balfour, Scrisoarea 28)

Fecioară Preasfântă, în fața Ta

pururi, peste veac de rușine, se vor da

cugetarea și ritorii înțelepciunii.

Că Tu ești sigiliul nestricăciunii,

Poartă - pentru cei isteți - încuiată,

și oglindă vie de trăirea minunii.

Tu cunoști că viața nu ne-a fost dată

să fie numai răstălmăcită.

Că ea se cere cu mult mai bogată

decât să fie numai trăită.

Ea e a Minții de dincolo de gând și de loc,

de dincolo de șirul clipelor dăinuirii.

E vădirea unui cer lăuntric de foc,

peste fântânile inimii și-nfăptuirii.

E a Cuvântului lumii ce pentru ea se vrea

cale și întrupare spre veșnic: Aleluia!

(Pr. Daniil Sandu Tudor, Imn Acatist la Rugul aprins al Născătoarei de Dumnezeu, Condacul al 6-lea)

Duhovnic. Părinții insistă asupra pericolului de a căuta un ajutor pur omenesc. Sfântul Vasile ne sfătuiește să căutăm un “prieten al lui Dumnezeu”, prin care ai certitudinea că Dumnezeu vorbește. Cu cât autoritatea unui Părinte este mai mare, cu atât va fi el mai șters. Un ucenic numește corect scopul căutărilor sale: “Părinte, încredințează-mi ceea ce-ți șoptește Duhul Sfânt, pentru ca sufletul meu să se vindece (…).”; “(…) spune-mi un singur cuvânt pentru ca sufletul meu să trăiască din el (…).”: cuvânt paracletic, de viață făcător. Sfântul Serafim precizează: “Renunț cu totul la voința mea și la propria mea cunoaștere a sufletelor, pentru a auzi sfaturile Duhului…”.

“Un părinte –spune avva Pimen–îți pune sufletul în contact direct cu Dumnezeu (…).” și te sfătuiește: „Nu porunci nicicând, fii tuturora pildă, iar nu legiuitor”. Aici călătorim în Dumnezeu și nu printre reguli. În cazul unui părinte, totala jertfă de sine se explică prin teama de a nu știrbi integritatea persoanei umane. Un tânăr căuta un stareț pentru a se instrui pe drumul desăvârșirii, însă bătrânul nu scotea nici un cuvânt. Tânărul îl întreabă de ce tace. “Sunt eu vreun egumen ca să-ți poruncesc? Nu-ți voi cere nimic. Fă și tu, dacă vrei, ceea ce mă vezi pe mine făcând”. De atunci, ucenicul a urmat în toate cele pe stareț, căpătând simțul liniștirii și al liberei ascultări.

(Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu)

Selecția textelor: Daniel Chira