„Grădina Maicii Domnului”

Athosul este în primul rând un loc de o frumusețe naturală copleșitoare, remarcat încă din antichitate. Munte care iese din mare, cu un relief spectaculos acoperit de o vegetație abundentă, de la sicomori și dafini la terase cu măslini, urcând apoi spre păduri de stejar, castani și pini, până la vârfurile de piatră acoperite de zăpadă, Athosul este numit și „grădina Maicii Domnului”. Într-adevăr, după tradiție, Maica Domnului, în drumul său spre Cipru, însoțită de sfântul Ioan Evanghelistul, s-a oprit în acest loc, când o furtună a deturnat vasul în această direcție, și l-a binecuvântat. De atunci, locul acesta i-a fost consacrat ei de Dumnezeu. Prezența Maicii Domnului ca povățuitoare, tămăduitoare și stăpână a viețuitorilor de aici, a fost simțită încă din vremea primelor așezări monahale, începând cu secolul al IX-lea. Ea s-ar fi arătat atunci sfântului Petru Atonitul, spunându-i: „[...] există un munte foarte înalt și prea frumos care coboară către sud în mare; acesta este muntele pe care l-am ales din tot pământul ca să-l fac ținut al monahilor; l-am sfințit ca să-mi fie sălaș și de aceea se va numi Sfântul Munte; toți cei ce vor veni să viețuiască aici ca să lupte cu vrăjmașul mă vor afla alături de ei toată viața”. Într-o primă etapă, până la 963, anul fondării Marii Lavre, predomină prezența sihaștrilor. Însă istoria Athosului ca mare centru al spiritualității ortodoxe și ca stat monahal cvasi-independent începe cu venirea aici a sfântului Atanasie. Fapt semnificativ și deloc unic în istoria Bisericii, un rol decisiv a fost jucat de prietenia dintre un sfânt ascet și un împărat.

Sfântul Atanasie și împăratul Nichifor Focas

Născut într-o familie înstărită din Trebizond, tânărul Abramios a studiat la Constantinopol, unde datorită înzestrărilor sale deosebite a devenit profesor. Însă după întâlnirea cu sfântul Mihail Maleionos, stareț la o mănăstire din Olimpul Bitiniei, a ales viața monahală cu numele de Atanasie. Mihail Maleianos provenea dintr-o mare familie aristocratică bizantină, Focas, nepotul său fiind unul dintre cei mai importanți generali ai imperiului, Nichifor Focas, care avusese astfel ocazia să-l cunoască pe Atanasie încă înainte de intrarea acestuia la mănăstire, îndrăgindu-l și admirându-l deosebit de mult și chiar împărtășindu-i intenția sa de a-l urma în viața ascetică. După câțiva ani petrecuți în Olimpul Bitiniei, Atanasie a ajuns la măsurile înalte ale rugăciunii și a dorit a se retrage în taină pe Muntele Athos, unde a trăit o vreme neștiut de nimeni. În timpul acesta, generalul Nichifor, care devenise un personaj de seamă la Constantinopol, a dispus căutarea lui Atanasie prin mănăstirile imperiului, acesta fiind multă vreme de negăsit. În final, prin voia lui Dumnezeu, prezența lui a fost dezvăluită, marele general cerându-i să-l însoțească ca duhovnic și sprijinitor în marea sa campanie de recucerire a Cretei. În același timp, cu resursele puse la dispoziție de Nichifor Focas, a început construirea Marii Lavre, un vast așezământ monahal organizat după modelul mănăstirii Studion din Constantinopol. Deși promisese să se retragă și el pe Sfântul Munte alături de Atanasie, generalul Nichifor, care dobândise un mare prestigiu în cadrul armatei, a profitat de un context favorabil pentru a dobândi coroana imperială în anul 963, în ciuda dezaprobării prietenului și duhovnicului său. Cei doi sfârșesc prin a se împăca, Atanasie obținând în același an la Constantinopol un decret imperial (chrysobul) prin care se hotăra ca teritoriul Muntelui Athos să fie rezervat călugărilor, fiind pus sub protecția directă a împăratului, ceea ce i-a permis să devină un mic stat în stat, autonom chiar față de ierarhia bisericească. Abia în 1312 autoritatea asupra Muntelui a fost cedată de către împărat Patriarhului ecumenic –cum a rămas până azi –, ceea ce totuși nu i-a știrbit autonomia. Rolul unui împărat credincios și iubitor al sfinților a fost deci determinant la fondarea Sfântului Munte. Din păcate, Nichifor Focas nu și-a putut împlini vechea sa dorință de a se retrage acolo, căci a murit după câțiva ani, asasinat în cadrul unui complot.

Un centru al spiritualității ortodoxe

În anii următori trecerii la Domnul a sfântului Atanasie (1003), Athosul a devenit un centru spiritual și cultural al întregii ortodoxii, fiind marcat de la început de personalitatea complexă a fondatorului său, purtător al marii culturi bizantine a epocii, al teologiei ortodoxe și al unei străvechi tradiții monastice pe care a împlinit-o la măsurile sfințeniei. Monahi din toată lumea ortodoxă au venit în Sfântul Munte: georgieni (mănăstirea Iviron), slavii bulgari (Zografu), apoi ruși (Sfântul Pantelimon) și sârbi (Hilandar). Chiar italienii de la Malfi au fondat o celebră mănăstire, viețuind după regula sfântului Benedict, până când s-au făcut simțite consecințele schismei. Vlahii din Balcani și, mai apoi, din Å¢ările Române, au avut în Sfântul Munte o prezență continuă, răsfirați în mai multe așezăminte.

Formele de viețuire monastică au fost dintre cele mai diverse. Marile mănăstiri erau la început mănăstiri de obște sau chinoviale (koinovion), organizarea lor fiind inspirată după modelul de la Studion din Constantinopol și după regula sfântului Teodor Studitul (toți monahii au o rânduială de viață comună, cu un sistem colectiv de proprietate, în ascultarea totală față de un stareț). Apoi au apărut și așezăminte idioritmice (adică cu mod de viață propriu sau specific fiecăruia), unde rânduiala de viață a monahilor este diferită, ei fiind grupați deseori în mai multe case sub îndrumarea câte unui bătrân, formând împreună un schit idioritmic. Din păcate pentru „tonusul” susținut de viață duhovnicească din marile mănăstiri de obște, modul de viață idioritmic s-a răspândit chiar în sânul lor în perioada stăpânirii turcești, comunitatea fiind formată din mai multe grupuri autonome. Nelipsite de la Athos au fost colibele și sihăstriile, mai ales în sudul peninsulei, în pustiile Karulia, Katunakia și Sfânta Ana Mică. Aici anahoreții trăiesc și azi în peșteri sau în jurul unui bătrân, urmând, asemenea peisajului, calea cea mai abruptă a sfințeniei.

Considerat de unii asceți cel mai înalt loc de pe pământ, populat de cuceritori ai împărăției cerurilor, Muntele Athos a avut inevitabil de înfruntat vicisitudinile multor împărății lumești care s-au succedat de-a lungul a o mie de ani. Protecția acordată de împărat s-a dovedit neputincioasă în veacul de anarhie și pustiire care a urmat cuceririi Constantinopolului de către cruciați la 1204, monahii suferind multe prigoniri, jafuri și presiuni din partea acestora. Această suferință a fost un motiv în plus de rezistență a Athosului față de încercările imperiale de unire cu Biserica Apusului în veacurile XIII-XIV, adăugându-se luptei în plan teologic, marcată de mari sfinți teologi (sfântul Grigorie Palama). Căderea Imperiului bizantin în mâinile turcilor otomani a adus noi încercări. Sultanul a acceptat să respecte statutul de autonomie, dar aceasta nu l-a împiedicat să secătuiască resursele comunității prin nenumărate biruri împovărătoare. Decăderea materială din această perioadă a dus și la o decădere intelectuală și spirituală care s-a prelungit până în veacul al XVIII-lea, în vremea sfântului Nicodim și a publicării Filocaliei (1782). Sub guvernarea statului grec în secolul al XX-lea, Athosul nu a fost ferit de consecințele decreștinării lumii contemporane, însă în ultimii 30 de ani a cunoscut o renaștere de mare amploare, cu profunde implicații pentru întreaga ortodoxie.

În ciuda vremurilor grele, istoria milenară de sfințenie neîntreruptă a Muntelui Athos a adeverit cuvântul sfântului Simeon Noul Teolog : ”[...] căci ei vin din neam în neam, prin sfinții ce i-au precedat, adăugându-se lor prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu /…/. Astfel, ei alcătuiesc un fel de lanț de aur, fiecare din ei fiind ca un inel ce se leagă de celălalt prin credință, prin fapte și prin iubire, încât ei alcătuiesc în Dumnezeu Cel Unul un șir ce nu se poate rupe ușor”.

Ioana Georgescu-Tănase