În ce a constat această reformă decisivă pentru istoria Bisericii? Mitropolit al Italiei și Patriarh al Occidentului, papa avusese timp de secole un rol mai degrabă de arbitru decât de conducător, atât în sânul Bisericii cât si în relația cu puterea laică. Dar începând cu reforma din secolul XI, papa, autodesemnat ca „vicar al lui Hristos” pe pământ, va deveni capul unui adevărat guvern centralizat al Bisericii occidentale după un model monarhic și chiar imperial. Astfel opera primilor reformatori care urmăreau mai ales eliberarea Bisericii de sub jugul împăraților și feudalilor a fost depășită de un proiect mult mai mare care a creat o nouă papalitate.

Scopul inițial al reformei: autonomia Bisericii față de împărat și regenerarea ei spirituală

Am arătat deja în articolul precedent rolul fundamental jucat de monahismul clunisian (ordinul de la Cluny) în regenerarea spirituală a Bisericii care căzuse în mâinile regilor și feudalilor puțin conștienți de vocația veritabilă a Bisericii. Acapararea clerului de către laici era desemnată a fi fost principala sursă a corupției și imoralității. Timp de mai bine de un secol monahii clunisieni au desfășurat o lucrare reformatoare de o amploare și de o eficacitate remarcabile pe tot întinsul Europei occidentale, pregătind generațiile de clerici fără de care marea reformă a papalității nu ar fi fost posibilă. Cuvântul cheie al reformei, libertas Ecclesiae (libertatea Bisericii) a stârnit entuziasmul acestor generații. Însă papalitatea a mers mult mai departe, folosindu-se de această revendicare pentru a justifica emanciparea completă față de puterea laică și chiar pentru a inversa rolurile, adică pentru a impune tutela papilor asupra regilor și în sens mai larg tutela clericilor asupra întregii societăți creștine.
Însă această evoluție a lucrurilor se înțelege mai bine dacă este privită în contextul situației dificile în care se găsea papalitatea în perioada care a precedat reforma. Pradă a unei mari instabilități politice, ea se zbătea între două feluri de constrângeri. Fie era victima luptelor dintre familiile aristocratice romane aflate în perpetuă rivalitate, fie cădea în mâinile împăratului germanic care intra în Roma cu trupele și impunea candidatul său. Secolul X este vremea când se afirmă o nouă dinastie de împărați germanici ce au purtat numele de Otto (Otto I a fost încoronat la Roma la 962), care au încercat încă o dată să dea viață visului carolingian de a reface un imperiu universal în care toată creștinătatea să fie unită în jurul împăratului. Cel care a încarnat cel mai bine acest vis a fost Otto al III-lea care, stabilindu-se la Roma se autointitula „servitor al Apostolilor și împărat august al lumii”. În anul 999 el aduce pe tronul pontifical un papă ce ia numele simbolic de Silvestru al II-lea, după numele Sfântului Silvestru, papa contemporan cu împăratul Constantin cel Mare. Dar anul 1000 nu va fi ceasul unui nou Constantin. Planurile împăratului eșuează. Trebuie să amintim că este și epoca în care se impune adăugarea lui Filioque în Crez, care își are originea în biserica germanică de pe vremea lui Carol cel Mare și a fost introdus în Italia de împărații germanici și nu de către biserica romană (Henric al II-lea îl impune definitiv în liturghia romană la 1014).

Prezența împăraților germanici la Roma și puterea pe care o exersau în numirea papilor și a episcopilor a făcut și mai urgentă necesitatea de a se elibera de sub jugul lor. Primul mare papă reformator, Leon al IX-lea, fusese instalat de împărat la 1048. Însă în timp ce împărații doreau o reformă care să unească întreaga Biserică occidentală în jurul lor, opera papilor îi va depăși, căci și aceștia doreau unitatea creștinătății, dar în jurul papalității. Înconjurat de monahi instruiți și zeloși reformatori, Leon al IX-lea, o personalitate deosebit de energică, este primul care răspândește reforma, parcurgând întreaga Europă pentru a ține sinoade locale și a înnoi ierarhia prin înlocuirea episcopilor numiți necanonic de către puterea laică. Nu uităm că Leon al IX este și cel care trimite la Constantinopol legații care cer Patriarhului să recunoască autoritatea Romei, ambasadă care va sfârși printr-o excomunicare reciprocă (este vorba de schisma de la 1054, intervenită puțin după moartea papei).

Grigore al VII-lea și Dictatus Papae: nașterea unei monarhii pontificale

Opera lui Leon al IX a fost continuată cu multă perseverență de urmașii săi. Pentru a scoate de sub influența împăratului alegerea papei, Nicolae al II-lea a edictat la 1059 un decret care atribuia pentru prima dată unui colegiu al cardinalilor această funcție (cardinalii erau inițial clerici care aveau în custodie o biserică de la Roma sau din împrejurimi). Același decret interzicea căsătoria preoților și chiar încuraja credincioșii să participe activ la înlocuirea clericilor căsătoriți. Însă personalitatea care marchează apogeul reformei a fost Grigorie al VII-lea, care devine papă în 1073: după numele său, opera reformatoare a acestei epoci s-a obișnuit a se numi reforma gregoriană). Dotat cu o personalitate zdrobitoare, hotărât să dărâme orice obstacol în calea obiectivelor papalității, el intră imediat într-un adevărat război cu împăratul Henric al IV-lea, pe care-l și excomunică reproșându-i instalarea necanonică a episcopilor germanici. Se desfășoară acum faimoasa „controversă a investiturilor” în legătură cu rolul pe care împăratul și papa îl au în alegerea episcopilor. În 1075, Grigore al VII-lea edictează un document fundamental numit Dictatus papae în care rezumă într-o listă de 27 de afirmații concepția papalității despre propria supremație asupra puterii laice, dar și asupra întregii Biserici. Papa își arogă dreptul de a-l detrona pe împărat și chiar de a-i dezlega pe subiecți de jurământul de fidelitate față de orice principe sau rege care iese din ascultarea papei. Puterea laicilor se exersează sub tutela clericilor, în vârful ierarhiei aflându-se papa. Așa se înțelege mai bine de ce era atât de important să se generalizeze celibatul preoților: întreaga societate creștină trebuia să fie tutelată de un corp al clericilor cu o viață considerată superioară, care se găsea în fruntea unei societăți organizate într-o ierarhie a ordinelor (cuvântul „ordine” sau „ordine justă” fiind un alt cuvânt cheie al reformei).

Astfel, spre deosebire de echilibrul numit și „simfonic” între puterea imperială și Biserică la care se ajunsese în imperiul bizantin (e drept, după o îndelungată luptă cu împărații perioadei iconoclaste), lupta pentru « libertate » și « ordine justă » în Biserica apuseană este rodul unei înțelegeri foarte diferite despre ceea ce este corpul Bisericii și unitatea sa, despre preoție și arhierie în Biserică. Tot evul mediu occidental a fost dominat de lupta între papă și împărat, mai apoi de raporturile între papalitate și monarhiile europene, și de compromisurile politico-juridice cu papa, care au marcat construcția statelor occidentale. Un prim astfel de compromis care încheie pentru o vreme „controversa investiturilor” este concordatul de la Worms de la 1122 (episcopii sa fie „investiți” de către papa în ce privește funcția lor religioasă și abia după aceea sa primească din partea împăratului privilegiile lor feudale). Acest neîncetat arbitraj în jurul revendicării unor drepturi conflictuale a dus la o dezvoltare fără precedent a dreptului în contextul înfruntării dintre juriștii papei și juriștii împăratului sau ai regelui, ceea ce a marcat gândirea occidentală până în ziua de azi.

Ioana Georgescu-Tănase