Sfântul Columba (Colum Cille), de neam regal, s-a născut în anul 521 în domeniul contelui de Donegal în districtul Donegal, în Irlanda. EducaÅ£ia sa a fost încredinÅ£ată la început Sfântului Finnian de Moville, care l-a hirotonit întru diacon, iar apoi, după ce a petrecut o vreme în preajma unui bard, poet convertit, Gemma, a intrat în obÅŸtea mănăstirii sfântului Finnian de Clonard, unde ÅŸi-a întregit educaÅ£ia, mai cu seamă prin atenÅ£ia acordată Sfintelor Scripturi, fără a dispreÅ£ui totuÅŸi arta poetică în care se distingea. Aici s-a împrietenit cu alÅ£i sfinÅ£i din acea vreme: sfântul Comgall ÅŸi sfântul Kenneth, ÅŸi se pare că a mers să vieÅ£uiască împreună cu aceÅŸtia aproape de Dublin, într-o comunitate eremitică. De cum fiind hirotonit întru preot s-a dedicat propovăduirii, lucru pe care l-a înfăptuit vreme de cincisprezece ani în toată Irlanda, întemeind mai multe mănăstiri de seamă; dintre care amintim mai ales pe cele de la Derry, Durrow ÅŸi Kells. Dar dintre toate aceste sfinte locaÅŸuri, sfântul prefera mănăstirea de la Derry, unde, spunea el într-o cântare, „pe fiecare frunză de stejar văd stând un înger din înalt ... aici totul respiră pace, aici totu-i desfătare ...”.

            A fost pe punctul de a fi excomunicat la sinodul de la Teiltiu (563), din cauza unei neînÅ£elegeri cu regele Diairmait; dar a fost dezvinovăÅ£it datorită intervenÅ£iei sfântului Brendan de Birr care a mărturisit că bunăvoinÅ£a Domnului îl acoperea. Urmând sfatul profetic al sfântului Brendan, Columba a hotărât să-ÅŸi părăsească totuÅŸi patria ÅŸi să trăiască în exil pentru a-L propovădui pe Hristos, asemenea multor alÅ£i sfinÅ£i irlandezi din acea vreme.

            În noaptea Cincizecimii a acostat, împreună cu doisprezece monahi înrudiÅ£i ca el, pe insula Iona, în vestul ScoÅ£iei. Această insuliÅ£ă plată ÅŸi necultivată, alcătuită numai din nisip ÅŸi piatră, bătută de vânturi ÅŸi de valuri dezlănÅ£uite, aflată între Å£ara PicÅ£ilor ÅŸi cea a ScoÅ£ilor, avea totuÅŸi să devină, datorită prezenÅ£ei sfântului, unul dintre cele mai vestite locuri ale creÅŸtinismului celtic. După ce a orânduit viaÅ£a monahală pe această insulă, sfântul Columba a întreprins evanghelizarea picÅ£ilor din Nord, care erau încă păgâni înrăiÅ£i. Sfântul i-a luat în râs pe druizi, predicând prin intermediul unui interpret, dar mai ales prin puterea minunilor sale. Odată ajuns la fortăreaÅ£a regelui Brude, a deschis porÅ£ile acesteia făcându-ÅŸi semnul sfintei cruci. Suveranul l-a primit cu respect ÅŸi, confirmând dreptul de proprietate al sfântului asupra insulei Iona, a dat dovadă de o admiraÅ£ie profundă la adresa acestuia din urmă. Neobosit lucrător al ascezei ÅŸi neobosit misionar, sfântul Columba a întemeiat numeroase metocuri ale mănăstirii sale, atât în ScoÅ£ia cât ÅŸi în Irlanda, unde i-a numit stareÅ£i pe ucenicii săi; însă el însuÅŸi era cel care veghea asupra congregaÅ£iei monastice prin darul vederii cu duhul ÅŸi al profeÅ£iei.

            Când nu era în călătorie rămânea în mănăstire, unde un număr mare de vizitatori, simpli sau de viÅ£ă nobilă, veneau să-i admire virtuÅ£ile ÅŸi să primească sfaturi. Sfântul îngenunchea înaintea lor ÅŸi după ce le spăla picioarele, le săruta cu dragoste. Asemenea unui părinte obÅŸtesc, lua parte la suferinÅ£ele tuturor: vindeca bolnavii, îndepărta epidemiile împărÅ£ind pâine pe care o sfinÅ£ise, izgonea demonii, dădea navigatorilor vânturi prielnice ajuta agricultorii, împăca cuplurile dezbinate, îi îndemna la pocăinÅ£ă pe păcătoÅŸi ÅŸi îi deplângea pe aceia care nu se căiau îndeajuns pentru propriile greÅŸeli; căci dintre toate virtuÅ£ile, lacrimile sale erau propovăduirea cea mai grăitoare. Biograful său, Adamnan, îl descrie în aceÅŸti termeni : „Avea chip îngeresc; era o fire aleasă; era strălucit în cuvânt, sfânt la faptă, mare la sfat. Nu irosea nici o clipă, în tot ceasul rugându-se, sau citind, sau scriind; avea pururea o îndeletnicire. Răbda fără răgaz greutatea posturilor ÅŸi a privegherilor. Oricare dintre nevoinÅ£ele sale ar fi depăÅŸit puterea unui singur om. Åži în nevoinÅ£ă fiind, se arăta plin de dragoste faÅ£ă de toÅ£i, plin de pace ÅŸi sfinÅ£enie, bucurându-se de prezenÅ£a Duhului Sfânt în inima sa.” Cum dobândise o mare măiestrie în arta discernământului duhovnicesc, era necruÅ£ător cu păcătoÅŸii care nu se pocăiau, dar binevoitor cu ceilalÅ£i. Astfel, unui hoÅ£ care venise să fure focile comunităÅ£ii, sfântul a poruncit să dea înapoi câteva oi ca să-ÅŸi ispăÅŸească vina, după care l-a lăsat să plece.

            Dincolo de călătoriile sale misionare la neamul picÅ£ilor, sfântul Columba nu se arăta nicidecum nepăsător faÅ£ă de compatrioÅ£ii săi, scoÅ£ii, stabiliÅ£i în vestul ScoÅ£iei. L-a uns/încoronat pe regele acestora, Aïdan la Iona (574), inaugurând astfel regalitatea scoÅ£iană, ÅŸi a intervenit pe lângă regele suprem al Irlandei pentru a obÅ£ine independenÅ£a lor. Din chilia sa, sfântul le era alături în lupte, pe care le descria în detaliu monahilor. Åži se spunea că principii vremii nu făceau nimic fără a cere sfatul omului lui Dumnezeu.

            La capătul a treizeci ÅŸi patru de ani de nevoinÅ£ă apostolică în ScoÅ£ia (597), sfântului Columba, în vârstă de ÅŸaptezeci ÅŸi ÅŸapte de ani, i s-a vestit printr-un înger trecerea sa la cele veÅŸnice. A mers să binecuvânteze hambarul mănăstirii ÅŸi, pe drumul de întoarcere, bătrânul cal alb al călugărilor a venit în grabă la el ÅŸi ÅŸi-a aÅŸezat capul pe pieptul sfântului. Acesta din urmă ÅŸi-a îndemnat ucenicii să aibă „dragoste adevărată unii faÅ£ă de alÅ£ii întru pace”, iar apoi a început să copieze o Psaltire. Când a ajuns la versetul Cei ce-l caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele (Ps. 33, 11), s-a oprit ÅŸi a arătat care avea să fie cel ce avea să continue lucrarea sa. Către miezul nopÅ£ii s-a dus în grabă la biserică, unde s-a prăbuÅŸit în faÅ£a altarului. Când ucenicii au venit să-l ridice, sfântul a schiÅ£at un gest de binecuvântare ÅŸi ÅŸi-a dat duhul.

            Cultul sfântului Columba a cunoscut o expansiune considerabilă, ÅŸi este cunoscut ca fiind protectorul Irlandei, împreună cu Sfântul Patrick ÅŸi Sfânta Brigitte. Mai târziu, Sfântul Aïdan [31 august], a plecat de la Iona pentru a întemeia mănăstirea de la Lindisfarne, de unde a întreprins evanghelizarea Nortumbriei, aflat fiind sub ocrotirea sfântului rege Oswald [5 august], care îÅŸi petrecuse o parte din exil la Iona. În urma sinodului de la Whitby (664), în care au triumfat rânduielile romane în cadrul congregaÅ£iilor anglo-saxone, Iona a rămas, până în anul 716, centrul de rezistenÅ£ă al tradiÅ£iilor celtice. Mănăstirea a fost prădată de către Normanzi în anul 802, dar cu toate acestea a rămas cimitirul regilor ScoÅ£iei până în veacul al XI-lea.

Traducere realizată de Ioana Căpităneanu, după Sinaxarul realizat de Părintele Macarie de la Mănăstirea Simonos Petra (Muntele Athos)