De această logică s‑a lăsat călăuzit Preasfințitul Vasile, Părintele nostru, plecat pe calea veșniciei. Personal, îi sunt foarte recunoscător acestui om smerit și blând, care m‑a luat sub aripa sa ocrotitoare încă de când eram tânăr seminarist. L‑am văzut în el pe Samarineanul Milostiv, care mergea oriunde pentru a‑L sluji pe Hristos întru cei mai săraci dintre săraci. Făcea lucrul acesta cu multă jertfelnicie, fără să diminueze programul de rugăciune și de slujbă.

Prin slujirea sa, Părintele Vasile Fluieraș ne arată că misiunea Bisericii este hrănită de rugăciune și de ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Viața sa este o mărturie despre demnitatea și privilegiul slujirii smerite. A ales să fie slujitorul celor mai neînsemnați, ca o adevărată mamă a săracilor, cum era uneori, cu ironie, numit. S‑a aplecat asupra celor care sufereau de diferite forme de sărăcie, ajutându‑i cu mult drag și bunăvoință. Ajuta și dăruia fără a socoti costurile și fără să‑l doară mâinile. Strigătul lui Iisus de pe cruce, „Mi‑e sete” (In. 19, 28), care exprimă dorul profund al lui Dumnezeu după om, a pătruns în sufletul Preasfințitului Vasile și a găsit teren fertil în inima lui. Săturarea setei lui Iisus după iubire și după suflete a devenit singura dorință a vieții sale și puterea lăuntrică ce l‑a făcut să renunțe la sine și să‑și dăruiască viața pentru mântuirea și sfințirea celor mai săraci dintre săraci.

„Tot ce ați făcut unuia dintre acești mai mici frați ai Mei, Mie Mi‑ați făcut.” (Matei 25, 40). Acest fragment evanghelic, atât de crucial pentru a înțelege slujirea adusă de Vlădica Vasile săracilor, a stat la baza convingerii sale, pline de credință, că atingând trupurile suferinde ale săracilor atingea trupul lui Hristos. Slujirea îi era îndreptată către Iisus Însuși, ascuns sub veșmintele respingătoare ale celor mai săraci dintre săraci. Recunoscându‑l pe El, L‑a slujit cu devoțiune și gingășie, făcându‑se pe sine semn al iubirii și al compasiunii divine, aducându‑i pe oameni la Dumnezeu, iar pe Dumnezeu în inimile oamenilor. Greaua suferință prin care a fost încercat în ultimii ani l‑a făcut să se identifice tot mai mult cu cei pe care i‑a slujit zi de zi, fără cârtire.

Cred cu tărie că a fost o mare binecuvântare pentru epoca noastră, iar pentru mine un mare privilegiu să fiu printre cei mulți pe care i‑a slujit și i‑a iubit. Îl rog din toată inima să‑mi ajute și să ne ajute tuturor să‑i urmăm exemplul, slujind cu bucurie și cu zâmbetul pe buze fiecare persoană pe care o întâlnim.