Adaugat la: 1 Martie 2023 Ora: 15:14

Gânduri la plecarea din această lume a părintelui prof. dr. Mircea Basarab

„Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără  durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșata judecată a lui Hristos să cerem.”

(din Ectenia cererilor de la Sf. Liturghie)

 

Dragii mei,
Hristos a înviat!

După cum vă este deja cunoscut, în Marțea Luminată Hristos Cel înviat l‑a chemat la viața veșnică pe vrednicul Său slujitor părintele prof. dr. Mircea Basarab, fondatorul Parohiei Ortodoxe Române „Naşterea Domnului“ din München (1976) și al Parohiei „Sf. Dumitru” din Nürnberg (1981). 

Vreme de aproape 40 de ani, până la pensionare (ianuarie 2013), părintele Mircea Basarab i‑a păstorit cu mult tact, cu înțelepciune și bunătate pe credincioșii parohiei noastre. Până la retragerea sa la pensie, părintele Mircea a fost consilier cultural al Mitropoliei, dar și reprezentant ecumenic al Mitropoliei în mai multe comisii, la nivel local și federal. Voi trece repede peste datele biografice, deoarece se regăsesc atât în comunicatul Mitropoliei, cât și în mesajul de condoleanțe trimis familiei de către P.F. Părinte Patriah Daniel, pe care le voi citi ulterior.

(Născut pe 12 decembrie 1936, la Sibiu, într‑o familie de preoți, părintele Mircea Basarab a fost licenţiat al Institutului Teologic din Sibiu şi al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj‑Napoca, iar în 1978 a obținut titlul de doctor în Teologie al Institutului Teologic din Bucureşti.

A fost profesor la Seminarul Teologic Ortodox Român din Cluj‑Napoca, de unde a plecat la München, în 1974, ca bursier al Bisericii Evanghelice din Germania. A predat de asemenea cursuri de Vechiul Testament la Universitatea din München. Pe lângă numeroase studii şi articole publicate în ţară şi în străinătate, părintele Mircea Basarab a publicat volumele Cartea Profetului Amos (Bucureşti, 1980 – teză de doctorat), Ermineutica Biblică (Oradea, 1997), Istoricul Parohiei Ortodoxe Române „Naşterea Domnului“ din München (Oradea, 1997), Biserica şi neamul în diaspora (Cluj, 2001), Istoricul Mitropoliei Ortodoxe pentru Europa Centrală şi de Nord (Oradea, 2001), Personalități reprezentative ale Exegezei Antiohiene (București, 2019) și altele).

La trecerea spre cele veșnice a unei persoane dragi din sânul familiei sau din cercul de prieteni și cunoscuți suntem obișnuiți, cum este și firesc, să rememorăm evenimente, momente trăite împreună cu acea persoană. Sunt amintiri care, de cele mai multe ori, ne însoțesc până la sfârșitul vieții. Ne‑ar trebui mult timp să putem aminti măcar o parte din realizările părintelui, realizările unei vieţi închinate Bisericii.

Pentru un preot, și mai ales pentru un profesor de teologie, cel mai important moment din activitatea didactică și pastoral‑liturgică îl reprezintă, fără îndoială, slujirea Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, centrul cultului nostru divin. Această slujbă reprezintă întâlnirea preotului și a credincioșilor cu Hristos, prezent mai întâi în Cuvântul Său, apoi cu Hristosul euharistic. Părintelui Mircea îi plăcea să slujească Sfânta Liturghie, fapt care reiese din faptul că și după pensionare, cu puține excepții, vreme de aproape 7 ani a slujit în mijlocul parohiei pe care a fondat‑o și uneori la Centrul Bisericesc din München.  

În ultimele luni de viață, datorită scăderii puterilor fizice, părintele nu a mai putut sluji la Sfântul Altar, în schimb a rămas în legătură duhovnicească cu mulți dintre credincioșii parohiei, încă fiindu‑le unora duhovnic. Vestea trecerii lui la cele veșnice ne‑a luat prin surprindere și ne‑a întristat pe toți, clerici și credincioși din Parohia „Nașterea Domnului”, pe toți cei care l‑am cunoscut.

De‑a lungului timpului ne‑am obișnuit atât de mult unul cu altul, încât în fața Sfântului Altar nu mai era de multă vreme nevoie să stabilim ce parte din Sfânta Liturghie îi revine fiecăruia, lucru de altfel remarcat de mulți dintre credincioși. Din slujbă, din Ectenia întreită, o cerere îi plăcea în mod deosebit părintelui: „Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără  durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșata judecată a lui Hristos să cerem.”. Întotdeauna se închina profund la această cerere. Iar bunul Dumnezeu i‑a împlinit‑o: l‑a chemat la El, după ce în noaptea de Paști a mai binecuvântat o dată, în sânul familiei, pâinea pascală, iar în ziua Sfintelor Paști s‑a împărtășit cu Trupul și Sângele lui Hristos; a treia zi, de Praznicul Învierii, „fără durere, neînfruntat și în pace”, și‑a dat obștescul sfârșit.

Și vreau să mai amintesc aici o rugăciune din canonul euharistic, de această dată din Liturghia Sf. Vasile cel Mare: „Pentru aceasta, Stăpâne Preasfinte, și noi, păcătoșii și nevrednicii Tăi robi, care ne‑am învrednicit a sluji sfântului tău jertfelnic, nu pentru dreptățile noastre, că n‑am făcut ceva bun pe pământ, ci pentru mila și îndurările Tale […] ne rugăm și cerem […] să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi.” (Liturghier, 2012, p. 254). 

De multe ori când citea(m) această rugăciune părintele exclama: „Auzi, ce frumos, cât adevăr: că n‑am făcut nimic bun pe pământ!”. El, care realizase atât de multe lucruri pe plan intelectual, didactic și pastoral... El, care a înființat două parohii, a publicat zeci, poate sute, de articole, vreo 6 cărți și a reprezentat Mitropolia noastră în diferite comisii: ACK München, ACK Bayern, Comisia de Dialog a Bisericii noastre cu Biserica Evanghelică din Germania (EKD), Comisia comună a Conferinței Ortodoxe din Germania și a Conferinței Episcopilor Catolici din Germania. Însă cea mai importantă reprezentare a fost includerea Consiliului Ecumenic al Bisericilor în delegația Bisericii Ortodoxe Române la Adunarea Generală de la Canberra (Australia), în anul 1991, alături de fostul Mitropolit al Moldovei, actualul Întâistătător al Bisericii noastre, P.F. Părinte Patriarh Daniel. În sacristie, în urmă cu câteva luni, își amintea cu plăcere de experiența trăită în Australia. 

Ar fi multe de spus, dar e greu să cuprinzi activitatea atât de bogată a unui om în câteva cuvinte. De aceea vom încercat să surprindem, alături de membrii consiliului parohial, care îl cunosc de 20, de 30 sau chiar de 40 de ani, câteva trăsături ale părintelui, așa cum l‑am cunoscut toţi și l‑am apreciat: 

„Pentru noi, enoriașii lui, a fost nu numai preot paroh și duhovnic, ci și tată, profesor de religie și de istorie, dar, mai înainte de toate, un om adevărat, un om de mare caracter, care a știut să ne fie mereu alături. Părintele a fost pentru noi un adevărat model! 

Cu părintele Basarab nu ne‑am simțit niciodată singuri sau departe de casă. Vorbea deseori de România noastră, de România lui, iar această dragoste pentru ţară se poate observa și din ultima lui dorință, aceea de a fi înmormântat sub glia strămoșească.

Preot intelectual, înțelept și echilibrat, fin teolog și orator desăvârșit, părintele a știut să se facă tuturor toate. Desigur, ne va lipsi tuturor, dar va rămâne mereu în sufletele noastre prin tot ce a reușit să sădească în ele.”

Îl vom aștepta multă vreme de aici înainte să iasă din sacristie și să ne adreseze un cuvânt de învățătură, cu mult patos și cu talentul oratoric cu care Dumnezeu l‑a înzestrat. Chiar și în ultima predică, din ziua de 23 februarie, pe care am simțit‑o ca pe un testament, deși sleit de puteri, părintele a fost convingător ca‑n vremurile când era încă în putere.

Dragii mei,

în urmă cu o săptămână am sărbătorit marele praznic al Învierii Domnului și ne aflăm încă în perioada pascală. Ne aflăm în miezul, în inima învățăturii creștine: deși muritori, prin biruința lui Hristos, în care am fost integrați prin Botez, am devenit nemuritori. Dacă Hristos a înviat, atunci și noi vom învia. Ne spune şi Sf. Pavel acest lucru: „Dacă Hristos n‑a înviat, atunci zadarnică este credința voastră, zadarnică este și propovăduirea noastră.” (I Cor. 15).

Având în suflet credința în învierea morților, îl încredințăm pe părintele Mircea lui Hristos Cel mort și înviat, pe care L‑a propovăduit cu multă putere și convingere, rugându‑L să‑i ierte toate păcatele și să‑i dăruiască odihnă veșnică. În numele meu și al dumneavoastră, al credincioșilor din parohia noastră, îl rog pe părinte să ne ierte, dacă i‑am greșit, și îl iertăm și noi, la rându‑ne.

Îl vom purta mereu în amintirile, în inimile și în rugăciunile noastre. Transmitem compasiunea noastră familiei îndurerate, alături de multele mesaje trimise prin poștă, prin e‑mail sau prin alte mijloace moderne, mesaje care vor fi adunate într‑un caiet „in memoriam”. Pe unele o să le citim acum, pe cele mai multe le vom aduna și le vom înmâna familiei.

Veşnică să fie pomenirea lui, din neam în neam!

Hristos a înviat!

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni