Smaranda s-a născut în satul Hănțești. Între anii 1924-1928 a absolvit cursurile Academiei de Belle Arte din București. Ceea ce e cu totul nemaiîntâlnit până atunci este că tinerei artiste îi place să sară cu parașuta. La 5 iulie 1928 a executat primul salt, de la înălțimea de 600 de metri. La 2 octombrie 1931 câștigă titlul european la parașutism, în urma unui salt de la înălțimea de 6000 de metri, depășind și recordul american de 5384 metri. În urma acestui succes a fost decorată cu Ordinul Virtutea Aeronautică, clasa Crucea de Aur.

Pe lângă acestea, Smaranda a fost prima femeie pilot din România. Proprietară a două avioane, un biplan de tip Pevuez ÅŸi un bimotor de tip Milles Hawk, cu cel de-al doilea, în 1932 a stabilit primul record de traversare a Mării Mediterane în 6 ore ÅŸi 10 minute, străbătînd distanÅ£a de 1100 km, între Roma ÅŸi Tripoli. În acealaÅŸi an 1932, la 19 mai, devine campioană mondială la paraÅŸutism, în urma unui salt realizat cu o paraÅŸută de construcÅ£ie românească, de la înălÅ£imea de 7400 de metri, cu durata de 25 de minute. Acest record fiind depăÅŸit cu doar cîÅ£iva metri, abia peste 20 de ani. 

Smaranda a fost unul din puÅ£inii instructori de paraÅŸutiÅŸti militari. A activat ca instructoare la Batalionul 1 de paraÅŸutiÅŸti de la Băneasa. În timpul războiului a fost activă ca pilot în celebra Escadrilă Albă de avioane sanitare, pe frontul de Răsărit ÅŸi apoi pe frontul de Vest în Transilvania, Ungaria ÅŸi Cehoslovacia. 

Semnatară, alături de alte 11 personalităÅ£i, a unui memoriu prin care se condamna falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, Smaranda a fost condamnată de comuniÅŸti la închisoare. Ascunsă de prieteni apropiați, Smaranda nu a mai fost găsită niciodată. A fost căutată ÅŸi de oficialităÅ£ile sovietice pentru a face instrucÅ£ia soldaÅ£ilor sovietici. O versiune acceptată este că s-a mutat la cele veșnice pe data de 2 februarie 1948. Potrivit cercetărilor întreprinse, mormântul ei s-ar afla în Cimitirul Central din Cluj-Napoca, unde ar fi fost îngropată sub numele de Maria Popescu.

„Ești curios să știi, ce senzații stranii am, când mă aflu suspendată în nemărginire, între cer și pământ? (...) Cu două zile înainte, sunt prada unei stări de spirit particulare. Nu se poate descrie. Se simte. În sfârșit, am ajuns pe stadion. Mecanicii mi-aduc parașuta. Trebuie s-o aranjez. Îmi tremură tot corpul, dar mâna lucrează calmă, liniștită, cu precizie matematică, cu calcul științific. Când m-am urcat în avion și când se îndepărtează de pământ, am nervi. Sâcâitori, enervanți. Avionul face câteva viraje. Căutăm locul prielnic pentru săritură. Ei bine, se întâmplă atunci un fenomen surprinzător, a cărui taină n-am reușit încă s-o descifrez. Nervii înghiață. Nerăbdarea se risipește. Starea aceea particulară se pierde în înălțimi… Intervine calmul. Lucrez cu atâta tact și cu atâta sânge rece, încât, mai târziu, în ceasurile mele de insomnie și de meditație, mă minunez singură. Dar, iată, am ieșit din cabina avionului. Cu o mână crispată, cuprind bara rece, mă uit în jos, privesc terenul, privesc altimetrul, care indică înălțimea, fac o rugăciune mută… și-mi dau drumul. Din momentul în care mă arunc și până când se deschide parașuta, trec prin cele mai grozave chinuri. Mă întreb înfrigurată: – Se deschide ori nu se deschide? Două alternative: moartea sau viața. Secundele mi se par ceasuri. Inima îmi stă în loc. În sfârșit, simt o scuturătură puternică. Parașuta s-a deschis! Nu-ți poți închipui, câtă dragoste porți în aceste momente pânzei aeriene, care te-a salvat! Mă uit în jos, mă uit în toate părțile. Se aud: murmurul mulțimii, aplauzele, muzica. La 100 metri deasupra pământului, trec prin al doilea sbucium. Simt că vin prea repede. S-ar putea să cad sdrobită în țărână.

Nu mi-e teamă de moarte, m-ar durea o invaliditate, dar m-ar chinui mai greu insuccesul…” [Smaranda Brăescu]