Convertirea slavilor în secolul al IX-lea nu se poate înțelege fără a se lua în considerare relația lor cu civilizația latină și bizantină, respectiv cu Biserica din Apus și cea din Răsărit, care-și exercitau influența asupra spațiului balcanic și al Europei centrale. Antrenați în marea migrație a popoarelor germanice și a triburilor turcofone din stepă (huni, avari, proto-bulgari), slavii, originari din zona Niprului (Ucraina de azi), se extind spre nord, pe Volga, spre vest până pe Oder și Elba și, în fine, spre peninsula balcanică (secolul al VII-lea). Îi întâlnim ca aliați ai avarilor și ai imperiului persan la marele asediu al Constantinopolului din anul 626, care eșuează, dar reușesc să se instaleze durabil în imperiul bizantin, pătrunzând până în Grecia, în Peloponez. Ei se vor organiza statal sub stăpânirea hanilor bulgari, care la sfârșitul secolului al VII-lea se impun în Balcani, după o zdrobitoare înfrângere a armatei bizantine pe Dunăre. Imperiul bizantin va trebui să facă față continuei amenințări din partea acestei noi puteri de la porțile Constantinopolui. În schimb, slavii din nordul Europei se confruntă cu expansiunea militară și culturală a francilor, inclusiv a Bisericii lor de rit latin, reformată de Carol cel Mare, despre care s-a scris în articolele precedente. În secolul al IX-lea, slavii reușesc să constituie un mare regat în Moravia (Cehia de azi), care se luptă să reziste în fața împăratului germanic și de aceea tinde să se apropie de Bizanț.

În acest context, prințul Moraviei, Rostislav, îi scrie împăratului bizantin să-i trimită un om sfânt care să-i învețe pe slavi creștinismul în limba lor: „au venit la noi să ne învețe creștini de multe feluri, italieni, greci, germani /…/, dar noi, slavii, suntem oameni simpli și nu avem pe nimeni să ne învețe adevărul și să ne tălmăcească Scriptura; trimite-ne deci, Stăpâne, un om vrednic de a ne învăța tot adevărul” (Viața lui Metodiu). Atunci, împăratul Mihail și patriarhul Fotie îi cheamă pe Constantin (viitorul Chiril, după numele de monah) și pe fratele său, Metodiu, și îi trimit la prințul Rostislav. Alegerea nu era deloc întâmplătoare. Cei doi frați erau din Tesalonic, oraș înconjurat la vremea aceea de așezările slavilor, unde bilingvismul greco-slav era foarte prezent. În plus, împăratul a ales un mare erudit (Chiril) și un excelent administrator (Metodiu). Metodiu ocupase înalte funcții în imperiu înainte de a deveni monah și egumen pe muntele Olimp. Constantin/Chiril, numit și „Filosoful”, se distinsese din tinerețe nu numai prin credința sa, ci și prin darurile sale intelectuale ieșite din comun, cultivate la marea universitate din Constantinopol, care-l apropiaseră de marele învățat al epocii, patriarhul Fotie (despre care s-a scris ultima oară). Foarte înzestrat în meșteșugul limbilor, el primise deja o misiune pe lângă regatul kazarilor (la nordul Mării Negre), unde explicase Scriptura, adresându-se în chiar limba lor, învățată în scurt timp. Însă contribuția sa cea mai rodnică, ca lingvist, a fost crearea unui alfabet specific pentru limba slavă (alfabetul glagolitic), derivat din greacă, ce se găsește la originea alfabetului slavon care-i poartă numele până astăzi (alfabetul chirilic). Aceasta i-a permis să traducă în scris Sfânta Liturghie și mai multe texte din Scriptură, în limba slavilor. Însă, odată ajunși în Moravia, cei doi frați au avut de înfruntat împotrivirea episcopilor și a preoților romano-germanici, pentru care nu puteau exista decât „trei limbi sacre”: latina, greaca și ebraica, iar Liturghia nu putea fi slujită decât în latină și în greacă. Înconjurat de aceștia, „care se adunaseră contra lui precum corbii în fața vulturului”, sfântul Chiril le răspunde: „Nu trimite soarele lumina asupra întregii lumi? /…/ Nu vă rușinați să fixați numai trei limbi și să dispuneți ca toate celelalte popoare să rămână oarbe și mute? Spuneți-mi, oare nu faceți astfel din Dumnezeu un neputincios care nu ar putea face aceasta sau un gelos care nu ar vrea aceasta? Noi știm multe popoare care cunosc Scriptura și-l slăvesc pe Dumnezeu, fiecare pe limba lui” (Viața lui Constantin). Acuzat de erezie, el le amintește că, de la început, Evanghelia a fost propovăduită în multe limbi (a sirienilor, a armenilor, a georgienilor, a goților etc). Trebuie spus că așa-zisa teorie a celor „trei limbi sacre” era împărtășită și de către mulți erudiți bizantini, cei doi frați având de înfruntat, chiar la ei acasă, suspiciunea anumitor cercuri, ce considerau traducerea într-o limbă barbară ca o posibilă cale spre erezie. Fiind denunțați la papă de către episcopii germanici, cei doi frați au trebuit să meargă la Roma pentru a se apăra și a cere sprijin pentru continuarea misiunii lor. În drum spre Roma, ei s-au oprit la slavii din Panonia (Ungaria de azi), unde au format ucenici. La Roma, papa Adrian al II-lea, care tocmai succedase lui Nicolae I, având el însuși de înfruntat tendințele hegemonice ale împăratului și clerului germanic, i-a sprijinit și a admis Sfânta Liturghie în slavonă. Însă sfântul Chiril nu a plecat mai departe: el a murit la Roma în februarie 869, corpul său fiind depus în biserica sfântului Clement al Romei, un loc deosebit de venerat de către pelerinii slavi până astăzi, fie ei ortodocși sau catolici. Înaintea morții, el l-a încurajat pe fratele său să continue misiunea, acesta întorcându-se în Moravia. Aici, episcopii germanici au disprețuit cuvântul papei și au dispus ca Metodiu să fie bătut și aruncat în închisoare, unde a rămas doi ani și jumătate, fiind eliberat doar prin intervenția insistentă a papei Ioan al VIII-lea, revoltat de nesupunerea episcopilor germanici. Papa dorea să-l încurajeze pe Metodiu în misiunea sa, dar sub egida Romei, în ideea că popoarele slave vor trece astfel sub dominația papală. Însă în final papa a cedat presiunilor Bisericii germanice și a interzis liturghia în slavonă: „am aflat că tu slujești liturghia în limba barbară, adică în limba slavă; /…/ nu îți este permis să o faci decât în limba latină și greacă, cum se slujește în Biserica lui Dumnezeu răspândită în toată lumea și la toate neamurile” (scrisoarea papei Ioan al VIII-lea către Metodiu, din 868). Izolat și prigonit, sfântul Metodiu și-a sfârșit viața în retragere, dedicându-se traducerii acelor cărți din Scriptură ce mai rămâneau de tradus, împreună cu rânduielile canonice (Nomocanon) și cu unele texte din Sfinții Părinți. După moartea sfântului Metodiu (885), ucenicii săi, sfinții Clement și Naum, împreună cu cei 200 de ucenici, preoți și diaconi, au fost expulzați din Moravia și Panonia, unii îndurând multe suferințe, fiind încarcerați sau vânduți ca sclavi.

Dacă Moravia și Panonia au trecut sub dominația definitivă a Imperiului germanic, opera sfinților Chiril și Metodiu a fost salvată și a dat roade bogate în altă parte, și anume, în regatul slavo-bulgar al hanului Boris. Acesta a dorit să se convertească la creștinism, dar a oscilat o vreme între jurisdicția Romei și cea a Constantinopolului. Încercând să dobândească mai multă autonomie pentru regatul său în raport cu marele imperiu vecin, Bizanțul, Boris, care inițial se convertise în Biserica bizantină, se adresează papei în anul 866. Papa Nicolae I se grăbește să-i răspundă și să-i trimită misionari, dar insistă ca acesta să rupă orice legături cu Patriarhia Constantinopolului. Drept care, Boris expulzează întregul cler grecesc și îl înlocuiește cu preoții și monahii trimiși de la Roma. Însă speranțele de autonomie ale hanului bulgar au fost repede distruse de politica hegemonică a papei, care era departe de a admite crearea unui patriarhat bulgar. De aceea, Boris se întoarce din nou spre Constantinopol și acceptă să-i primească pe ucenicii sfinților Chiril și Metodiu izgoniți din Moravia, în frunte cu sfinții Clement și Naum, care continuă opera apostolică a acestora, inclusiv prin traducerea din greacă a numeroase cărți bisericești și scrieri ale Sfinților Părinți. Astfel, se naște Biserica ortodoxă slavo-bulgară și, în scurt timp, o adevărată cultură ortodoxă slavă, în jurul a două centre, Ohrid (în Macedonia occidentală) și Preslav (la estul Bulgariei). În vremea urmașului lui Boris, marele țar Simeon, un învățat și un mare om de credință, această cultură s-a răspândit pe o arie largă în Balcani. Născută chiar în sânul Bisericii, ea își va dovedi valoarea în raport cu cultura greacă și latină, fiind adoptată un secol mai târziu de către ruși, prin convertirea prințului Vladimir de Kiev (988), despre care vom scrie în continuare.

Ioana Georgescu-Tănase