Epictet. Diatribe (relatate de Arianus)

Arătați-mi, oricare dintre voi, un suflet de om care să vrea să-și contopească pe de-a-ntregul gâdurile cu Dumnezeu și să nu-l acuze nici pe Dumnezeu, nici omul, un suflet care de nimic să nu vrea să fie lipsit, nici să îi stea ceva împotrivă, care să nu cunoască mânia, ura, nici invidia, un suflet care să vrea să fie Dumnezeu, nu om (căci la ce bun atâta șovăială), și care visează, în trupul ăsta mizerabil și pieritor, să trăiască în preajma lui Zeus. Arătați-mi un astfel de suflet. Nu vă va fi cu putință. (Epictet, Diatriba II 19, 26-27).

Å¢elul meu e să fac din voi oameni dezrobiți de orice fel de nevoință și silnicie, de orice fel de potrivnicie, oameni liberi, netulburați, fericiți, cu privirile întoarse către Dumnezeu, și în cele neînsemnate și în cele înalte. Căci ați venit aici ca să învățați și să vă nevoiți să fiți oameni. Pentru ce, dar, străduința asta nu are sfârșit? Dacă și voi aveți același țel ca mine, iar pentru țelul ăsta aceleași unelte ca să-l atingeți, ce anume ne lipsește? Când văd un muncitor cu sculele pregătite nu mă gândesc decât la roditura muncii lui. Noi suntem și muncitorul și materialul; ce ne mai lipsește? Nu suntem în stare să învățăm cum se purcede în lucrarea asta? Ba suntem. Nu stă în puterea noastră lucrarea asta? Ba numai lucrarea asta ne e cu putință în lumea de față. Nici averea, nici sănătatea, nici reputația și nimic altceva nu ne stă în putere în afară de buna folosire a gândului; căci numai buna folosire a gândului, prin natura ei, scapă oricărei nevoințe și potrivnicii. Pentru ce, dar, străduința e fără încetare? Spuneți-mi voi, care e cauza? Å¢ine de mine, de voi, că lucrarea asta e neîncetată, sau de însăși natura ei? Lucrarea aceasta cu putință e în sine, căci este singura lucrare ce ne stă în putere. Prin urmare, de mine sau de voi, dar încă și mai exact și de mine și de voi ține împlinirea lucrării acesteia. Ei, bine, vreți să începem cu năzuința de a o împlini? Să lăsăm atunci în urmă tot trecutul și să ne punem pur și simplu pe treabă. (Epictet, Diatriba II 19, 29).

Nu am fost niciodată împiedicat să fac ce voiam să fac, nici nevoit să fac ce nu voiam. Cum am reușit oare? Mi-am supus voința voii lui Dumnezeu. Vrea Dumnezeu să am febră? Åži eu vreau. Vrea Dumnezeu să fac ceva? Åži eu vreau. Vrea Dumnezeu să îmi doresc ceva? Åži eu vreau. Vrea Dumnezeu să mi se întâmple ceva? Åži eu vreau. Nu vrea Dumnezeu ceva? Nici eu nu vreau. Vrea Dumnezeu să mor? Vrea să fiu chinuit? Åži eu vreau să mor și să fiu chinuit. Ce altceva poate să mă împiedice ori să mă silească să fac ce mi se pare mie că e bine? Nimic nu mă poate împiedica ori sili, pe mine mai mult decât pe Zeus. (Epictet, Diatriba IV 1, 89-90).

Uitați-vă la omul pe care cei ce-i ies în cale ar trebui să-l plângă pentru necazurile care au venit peste el. Pe Zeus! Să-l plângem, dar nu pentru că a venit pe lume ori că a murit, ci pentru că, viu fiind încă, a pierdut ce i se i se cuvenea de drept: nu averea, moșia, casa, sclavii (nimic din toate astea nu sunt ale lui; căci toate cele ce nu sunt ale lui, aflate în stăpânirea și la cheremul altora, cei ce le stăpânesc le dau unuia și altuia), ci cu adevărat ce este al omului, însemnul pe care îl poartă în suflet când vine pe lume, însemn aidoma chipului de pe monede, despre care, dacă aflăm chipul bătut cum trebuie, zicem că sunt bune, iar dacă nu, le aruncăm. „– Ce chip are pe el bănuțul ăsta? (zicem) – Chipul lui Traian. – Dă-l încoace. – Chipul lui Nero. – Aruncă-l cât colo, e fals.” La fel și când zicem: „– În ce chip gândește și vrea? – Ca o făptură blândă, sociabilă, răbdătoare, afectuasă. – Adu-l încoace. Îl accept, fac din el concetățeanul meu, vecinul meu și tovarășul meu de drum. Ia numai seama să nu poarte chipul lui Nero. Nu cumva e arțăgos, ranchiunos și de toate nemulțumit? Îi dă în cap primului venit dacă i se năzare? Dacă e așa, de ce îl numești om? Că nu doar după cum arată deosebești făpturile între ele. În sensul ăsta, ar trebui într-adevăr să spunem că un măr de ceară e un măr adevărat, atâta doar că mai e nevoie și să-l miroși ori să-l guști, înfățișarea exterioară nu e de ajuns. Aidoma și când vrei să alcătuiești un om, nu sunt suficiente nările și ochii, mai e nevoie și de felul de a gândi ori de a vrea, care să fie ale unui om.” (Epictet, Diatriba IV 5, 15-20). 

Traducere de Claudiu Soare