Epictet. Diatribe (relatate de Arianus)

Arătaţi-mi, oricare dintre voi, un suflet de om care să vrea să-şi contopească pe de-a-ntregul gâdurile cu Dumnezeu şi să nu-l acuze nici pe Dumnezeu, nici omul, un suflet care de nimic să nu vrea să fie lipsit, nici să îi stea ceva împotrivă, care să nu cunoască mânia, ura, nici invidia, un suflet care să vrea să fie Dumnezeu, nu om (căci la ce bun atâta şovăială), şi care visează, în trupul ăsta mizerabil şi pieritor, să trăiască în preajma lui Zeus. Arătaţi-mi un astfel de suflet. Nu vă va fi cu putinţă. (Epictet, Diatriba II 19, 26-27).

Ţelul meu e să fac din voi oameni dezrobiţi de orice fel de nevoinţă şi silnicie, de orice fel de potrivnicie, oameni liberi, netulburaţi, fericiţi, cu privirile întoarse către Dumnezeu, şi în cele neînsemnate şi în cele înalte. Căci aţi venit aici ca să învăţaţi şi să vă nevoiţi să fiţi oameni. Pentru ce, dar, străduinţa asta nu are sfârşit? Dacă şi voi aveţi acelaşi ţel ca mine, iar pentru ţelul ăsta aceleaşi unelte ca să-l atingeţi, ce anume ne lipseşte? Când văd un muncitor cu sculele pregătite nu mă gândesc decât la roditura muncii lui. Noi suntem şi muncitorul şi materialul; ce ne mai lipseşte? Nu suntem în stare să învăţăm cum se purcede în lucrarea asta? Ba suntem. Nu stă în puterea noastră lucrarea asta? Ba numai lucrarea asta ne e cu putinţă în lumea de faţă. Nici averea, nici sănătatea, nici reputaţia şi nimic altceva nu ne stă în putere în afară de buna folosire a gândului; căci numai buna folosire a gândului, prin natura ei, scapă oricărei nevoinţe şi potrivnicii. Pentru ce, dar, străduinţa e fără încetare? Spuneţi-mi voi, care e cauza? Ţine de mine, de voi, că lucrarea asta e neîncetată, sau de însăşi natura ei? Lucrarea aceasta cu putinţă e în sine, căci este singura lucrare ce ne stă în putere. Prin urmare, de mine sau de voi, dar încă şi mai exact şi de mine şi de voi ţine împlinirea lucrării acesteia. Ei, bine, vreţi să începem cu năzuinţa de a o împlini? Să lăsăm atunci în urmă tot trecutul şi să ne punem pur şi simplu pe treabă. (Epictet, Diatriba II 19, 29).

Nu am fost niciodată împiedicat să fac ce voiam să fac, nici nevoit să fac ce nu voiam. Cum am reuşit oare? Mi-am supus voinţa voii lui Dumnezeu. Vrea Dumnezeu să am febră? Şi eu vreau. Vrea Dumnezeu să fac ceva? Şi eu vreau. Vrea Dumnezeu să îmi doresc ceva? Şi eu vreau. Vrea Dumnezeu să mi se întâmple ceva? Şi eu vreau. Nu vrea Dumnezeu ceva? Nici eu nu vreau. Vrea Dumnezeu să mor? Vrea să fiu chinuit? Şi eu vreau să mor şi să fiu chinuit. Ce altceva poate să mă împiedice ori să mă silească să fac ce mi se pare mie că e bine? Nimic nu mă poate împiedica ori sili, pe mine mai mult decât pe Zeus. (Epictet, Diatriba IV 1, 89-90).

Uitaţi-vă la omul pe care cei ce-i ies în cale ar trebui să-l plângă pentru necazurile care au venit peste el. Pe Zeus! Să-l plângem, dar nu pentru că a venit pe lume ori că a murit, ci pentru că, viu fiind încă, a pierdut ce i se i se cuvenea de drept: nu averea, moşia, casa, sclavii (nimic din toate astea nu sunt ale lui; căci toate cele ce nu sunt ale lui, aflate în stăpânirea şi la cheremul altora, cei ce le stăpânesc le dau unuia şi altuia), ci cu adevărat ce este al omului, însemnul pe care îl poartă în suflet când vine pe lume, însemn aidoma chipului de pe monede, despre care, dacă aflăm chipul bătut cum trebuie, zicem că sunt bune, iar dacă nu, le aruncăm. „– Ce chip are pe el bănuţul ăsta? (zicem) – Chipul lui Traian. – Dă-l încoace. – Chipul lui Nero. – Aruncă-l cât colo, e fals.” La fel şi când zicem: „– În ce chip gândeşte şi vrea? – Ca o făptură blândă, sociabilă, răbdătoare, afectuasă. – Adu-l încoace. Îl accept, fac din el concetăţeanul meu, vecinul meu şi tovarăşul meu de drum. Ia numai seama să nu poarte chipul lui Nero. Nu cumva e arţăgos, ranchiunos şi de toate nemulţumit? Îi dă în cap primului venit dacă i se năzare? Dacă e aşa, de ce îl numeşti om? Că nu doar după cum arată deosebeşti făpturile între ele. În sensul ăsta, ar trebui într-adevăr să spunem că un măr de ceară e un măr adevărat, atâta doar că mai e nevoie şi să-l miroşi ori să-l guşti, înfăţişarea exterioară nu e de ajuns. Aidoma şi când vrei să alcătuieşti un om, nu sunt suficiente nările şi ochii, mai e nevoie şi de felul de a gândi ori de a vrea, care să fie ale unui om.” (Epictet, Diatriba IV 5, 15-20). 

Traducere de Claudiu Soare