Florilegium

Patima trebuie stinsă mai abitir decât focul. (Frg. 43)

Marginile sufletului nu le poți afla urmându‑ți pașii, chiar dacă ai străbate drumurile toate, într‑atât e de adânc verbul pe care sufletul îl poartă în el. (Frg. 45)

Empedocle

Fericit e cel ce și‑a făcut comoară de gânduri dumnezeiești și sărac omul stăpânit de himera sumbră a idolilor. (Frg. 132)

Nu te poți apropia de Divin ca și cum ar putea fi văzut cu ochii, și nici nu îl poți atinge cu mâinile prin care sentimentele intră în inima omului. (Frg. 133)

Căci Divinul nu are chip asemănător omului, nici două ramuri crescute din trunchi și nici genunchi repezi ori părți rușinoase, ci numai duh, duh sfânt, supraomenesc, care de la sine însuși se mișcă și străbate lumea cu gânduri repezi.  (Frg. 134)

Diogene din Sinope zis Cinicul

Unii îi ziceau: „Ești om bătrân, mai stai locului.” „Åži ce? Dacă ar fi să iau parte la o cursă de alergare ar trebui să încetinesc aproape de linia de sosire? Nu ar trebui mai degrabă să alerg și mai repede?” (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filozofilor, VI, 18)

Avea obiceiul de a merge în picioarele goale prin zăpadă. (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filozofilor, VI, 34)

Văzând într‑o zi un băiețel bând apă din căușul mîinilor, și‑a azvârlit cât colo cana din traistă și a strigat: „Puștiul ăsta m‑a întrecut în frugalitate!” Åži tot așa a renunțat și la blid, când a văzut un copil care își punea lintea într‑un coltuc de pâine pentru că își spărsese farfuria. (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filozofilor, VI, 37)

Tot de la el a rămas și vorba asta: toate sunt ale zeilor; înțelepții sunt tovarășii zeilor, iar tovarășii împart între ei tot ce au; toate câte sunt, așadar, sunt ale înțelepților. (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filozofilor, VI, 37)

Văzând un om care se purifica stropindu‑se ritualic, Diogene i‑a zis: „Nefericitule, uiți un lucru: tot așa cum nu o să faci mai puține greșeli de gramatică vorbind, nu stropindu‑te [cu apă] o să te descotorosești de greșelile purtărilor tale.” Åži le reproșa felul de a se ruga: „toate câte le cer”, zicea, „e ce li se pare lor că e bine, nu ce e cu adevărat bine”. (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filozofilor, VI, 42)

Adesea le amintea oamenilor că nu zeii le făceau viața grea, ci faptul că au uitat lucrul acesta, împinși fiind de lăcomia pentru mâncarea aleasă, pentru parfumuri și alte lucruri asemănătoare. (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filozofilor, VI, 44)

După părerea lui, oamenii de bine sunt chipul zeilor, iar dragostea ceva ce ține mai degrabă de lene. „Ce este mizerabil în viața asta?”, îl întrebau. „Bătrânețea în sărăcie”, zicea. Sau: „care mușcătură de animal e mai groaznică?”. „Între animalele sălbatice, a delatorului viclean; dintre animalele domestice, a lingușitorului.” (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filozofilor, VI, 51)

„O cuvântare care caută să placă celorlalți e [ca] un șiret uns cu miere.” (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filozofilor, VI, 51)

Într‑o zi a văzut un băiat roșind. „Curaj”, i‑a zis, „e culoarea virtuții.”  (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filozofilor, VI, 54)

Altădată, după ce a ascultat doi indivizi acuzându‑se, i‑a condamnat pe amândoi. „Primul”, a zis el, „cu siguranță a furat, dar celălalt nu a pierdut nimic.” (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filozofilor, VI, 54) 

Cui pretindea că a trăi este ceva rău îi zicea: „nu a trăi, ci a trăi rău”. (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filozofilor, VI, 55)

„Oamenii”, spunea Diogene, „caută să aibă ce le trebuie ca să trăiască, nu ce trebuie ca să trăiască bine.” (Stobaeus, III, 3)

„Când mi‑e foame”, zicea, „sunt un cățeluș domestic; odată sătul, sunt un dulău – două rase pe care cei mai mulți le laudă, însă care nu sunt bune de nimic la vânătoare, pentru că nu le place să alerge. Tot așa, nici cu mine nu sunteți în stare să trăiți, pentru că vă e frică de suferință.” (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filozofilor, VI, 55)

Cineva își râdea de înțeleptul Diogene. „Cum adică: el, un filozof, să mănânce prăjituri?” „Filozofii”, i‑a răspuns Diogene, „gustă din toate, însă nu ca toți ceilalți.” (Gnomologium Vaticanum, 188)