Patima trebuie stinsă mai abitir decât focul. (Frg. 43)

Marginile sufletului nu le poţi afla urmându‑ţi paşii, chiar dacă ai străbate drumurile toate, într‑atât e de adânc verbul pe care sufletul îl poartă în el. (Frg. 45)

Empedocle

Fericit e cel ce şi‑a făcut comoară de gânduri dumnezeieşti şi sărac omul stăpânit de himera sumbră a idolilor. (Frg. 132)

Nu te poţi apropia de Divin ca şi cum ar putea fi văzut cu ochii, şi nici nu îl poţi atinge cu mâinile prin care sentimentele intră în inima omului. (Frg. 133)

Căci Divinul nu are chip asemănător omului, nici două ramuri crescute din trunchi şi nici genunchi repezi ori părţi ruşinoase, ci numai duh, duh sfânt, supraomenesc, care de la sine însuşi se mişcă şi străbate lumea cu gânduri repezi.  (Frg. 134)

Diogene din Sinope zis Cinicul

Unii îi ziceau: „Eşti om bătrân, mai stai locului.” „Şi ce? Dacă ar fi să iau parte la o cursă de alergare ar trebui să încetinesc aproape de linia de sosire? Nu ar trebui mai degrabă să alerg şi mai repede?” (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, VI, 18)

Avea obiceiul de a merge în picioarele goale prin zăpadă. (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, VI, 34)

Văzând într‑o zi un băieţel bând apă din căușul mîinilor, şi‑a azvârlit cât colo cana din traistă şi a strigat: „Puştiul ăsta m‑a întrecut în frugalitate!” Şi tot aşa a renunţat şi la blid, când a văzut un copil care îşi punea lintea într‑un coltuc de pâine pentru că îşi spărsese farfuria. (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, VI, 37)

Tot de la el a rămas şi vorba asta: toate sunt ale zeilor; înţelepţii sunt tovarăşii zeilor, iar tovarăşii împart între ei tot ce au; toate câte sunt, aşadar, sunt ale înţelepţilor. (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, VI, 37)

Văzând un om care se purifica stropindu‑se ritualic, Diogene i‑a zis: „Nefericitule, uiţi un lucru: tot aşa cum nu o să faci mai puţine greşeli de gramatică vorbind, nu stropindu‑te [cu apă] o să te descotoroseşti de greşelile purtărilor tale.” Şi le reproşa felul de a se ruga: „toate câte le cer”, zicea, „e ce li se pare lor că e bine, nu ce e cu adevărat bine”. (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, VI, 42)

Adesea le amintea oamenilor că nu zeii le făceau viaţa grea, ci faptul că au uitat lucrul acesta, împinşi fiind de lăcomia pentru mâncarea aleasă, pentru parfumuri şi alte lucruri asemănătoare. (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, VI, 44)

După părerea lui, oamenii de bine sunt chipul zeilor, iar dragostea ceva ce ţine mai degrabă de lene. „Ce este mizerabil în viaţa asta?”, îl întrebau. „Bătrâneţea în sărăcie”, zicea. Sau: „care muşcătură de animal e mai groaznică?”. „Între animalele sălbatice, a delatorului viclean; dintre animalele domestice, a linguşitorului.” (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, VI, 51)

„O cuvântare care caută să placă celorlalţi e [ca] un şiret uns cu miere.” (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, VI, 51)

Într‑o zi a văzut un băiat roşind. „Curaj”, i‑a zis, „e culoarea virtuţii.”  (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, VI, 54)

Altădată, după ce a ascultat doi indivizi acuzându‑se, i‑a condamnat pe amândoi. „Primul”, a zis el, „cu siguranţă a furat, dar celălalt nu a pierdut nimic.” (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, VI, 54) 

Cui pretindea că a trăi este ceva rău îi zicea: „nu a trăi, ci a trăi rău”. (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, VI, 55)

„Oamenii”, spunea Diogene, „caută să aibă ce le trebuie ca să trăiască, nu ce trebuie ca să trăiască bine.” (Stobaeus, III, 3)

„Când mi‑e foame”, zicea, „sunt un căţeluş domestic; odată sătul, sunt un dulău – două rase pe care cei mai mulţi le laudă, însă care nu sunt bune de nimic la vânătoare, pentru că nu le place să alerge. Tot aşa, nici cu mine nu sunteţi în stare să trăiţi, pentru că vă e frică de suferinţă.” (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, VI, 55)

Cineva îşi râdea de înţeleptul Diogene. „Cum adică: el, un filozof, să mănânce prăjituri?” „Filozofii”, i‑a răspuns Diogene, „gustă din toate, însă nu ca toţi ceilalţi.” (Gnomologium Vaticanum, 188)