Minunata sa capodoperă, poate cea mai bună carte în limba română de la revoluție încoace, se pregătește să devină accesibilă și publicului german. În avanpremieră, disponibilă e deocamdată o mică pregustare din opera iubitului părinte, duminica și de sărbători: cartea de predici Dăruind vei dobândi. Sau, pe nemțește, Der Gebende erhält’s. În locul unei recenzii, i‑am propus traducătorului, Călin Hoffmann, un interviu despre întâlnirea sa personală cu părintele Steinhardt – prin lectură, prin sfaturile duhovnicești, dar mai ales prin dificultățile și totodată fericirea traducerii operei sale în limba germană.

I.P.: Există numeroase cărți de teologie și de spiritualitate românească publicate după căderea regimului comunist. Din păcate, multe rămân cunoscute doar publicului românesc. Ce v‑a determinat să vă opriți la părintele Nicolae Steinhardt?

C. H.: Poate faptul că mi‑a mers drept la inimă întâiul contact cu scrierile sale: Jurnalul fericirii, prin 1999, cred. Este un scriitor pe care‑l recitesc regulat, la care Credința (atât de covârșitoare încât trebuie să o scriu cu C mare) este multiplicată în avalanșă de erudiție, de cultură. Și de omenie. Poate că nu strică să vă mai fac o destăinuire. Trecând printr‑o mare încercare în viață, cel care m‑a dat cu capul de pereți, în sensul bun, de aducere la realitate, a fost Sf. Siluan Athonitul („Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui!”). Însă cel care m‑a liniștit, care m‑a făcut să amușinez lumina de la capătul tunelului a fost Steinhardt, pe care nu mă sfiesc să‑l consider un Sfânt.

I.P.: Fiecare autor are propria scriitură, iar părintele Nicolae Steinhardt, cu siguranță, nu e doar un simplu predicator printre alții. Cultura sa teologică, literară, filosofică îl face un personaj aparte. Ați întâmpinat dificultăți de traducere? În ce au constat aceste dificultăţi? Ne puteți da exemple?

C. H.: Da, mi‑a fost greu, uneori la sânge... Iată două mostre: Predica la Întâmpinarea Domnului mă lovește în moalele capului: „ridicarea metaforei la rang de semnificant cu tâlc de semificat”. Două zile n‑am fost bun de nimic! Începător în ale tradusului, cum zice neamțul, „blutiger Anfänger”, m‑am speriat. Într‑un final, după mult rumegat asupra înțelesurilor termenului de „semnificant” (învelișul sonor, forma) și a celui de „semnificat” (înțelesul, conținutul, sensul), am realizat că e cumva un pleonasm, tâlcul sensului. Am zâmbit în barbă: „Șema Izrail, Sfinte Steinhardt, de ce nu ți‑ai găsit un traducător mai priceput?!”... Aşa că am tradus prin „Erhöhung der Metapher zur sinnhaften Sprachform”.

Celălalt exemplu mi‑a răpit mai multe zile. De data aceasta, dificultate teologică. Eram pe sfârșite cu tradusul. Ultimele trei capitole ale cărții sunt foarte pline, mustesc de har, mi s‑au părut cu atât mai greu de tradus. La capitolul „Două evlavii ce nu se cuvine a fi părăsite: cinstirea Crucii și a Maicii Domnului (despre chenoza Crucii)” am avut un amplu schimb de păreri cu duhovnicul meu. Dogmatic vorbind (și nici asta foarte lămurit, după cum simt), Crucea pe care a îndumnezeit‑o Hristos prin Jertfa Lui sângeroasă a devenit hristoforă. În acest context pot încerca să înțeleg chenoza Crucii: Crucea, fiind cumva ca Dumnezeu (sau purtătoare de Dumnezeu), se golește, se poate goli de atributele Dumnezeirii, poate renunța la ele; Hristos moare ca om. Am simțit nevoia să explic acest cadru cititorilor germani (nu neapărat neortodocși) în singura notă de subsol substanțială, chiar dacă mă depășește; şi am mai simțit că unele sunt inefabile sau în cel mai bun caz nu se pot exprima prea bine...

I.P.: Vă rog să îmi spuneți câte ceva despre pregătirea dumneavoastră profesională și despre cum a dat Dumnezeu să aduceți în atenția publicului german o asemenea operă de geniu.

C. H.: Aici ați pus degetul pe rană. Știți că sunt de profesie inginer în calculatoare. Nici teolog, nici lingvist. În România am fost 12 ani elev la o școală germană și locuiesc în Germania de 30 ani. Mai bine de 10 ani am colaborat la un post de radio german. Iată cum am ajuns la traducere: în Postul Mare de anul trecut mi‑a dat Domnul „gândul bun” (vorba părintelui Teofil Părăian) să‑l (re)citesc pe Steinhardt. De data asta mi‑a picat în mână Dăruind vei dobândi (alternativă la capodopera Jurnalul fericirii). De la început mi s‑a înfiripat ideea de a‑l face accesibil și neamțului. Prin vara lui 2019 eram hotărât să mă ocup de traducere și de editare, dar într‑un rol de coordonator. Îmi imaginam că voi găsi câțiva entuziaști şi că o să pun la bătaie ceva bani. Entuziaști am găsit, dar traducător, ioc. Scrisesem o grămadă de e‑mailuri; la unele am și primit răspunsuri, toate încurajatoare. Din ele, câteva efectiv de folos. Am realizat că una e traducerea şi alta e latura organizatorică (drepturile de autor, de editare, contractele), care nu era o problemă. Rămânea așadar traducerea. De hramul parohiei din Erlangen, vorbind la agapa tradițională despre traducere, părintele paroh Chiril, duhovnicul meu, s‑a uitat deodată țintă în ochii mei și m‑a întrebat: „De ce n‑o traduci tu?”. Așa a dat Domnul ca data începerii traducerii să fie Praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Aș mai dori să vă mai povestesc ceva. La începutul traducerii eram cumva supărat: trebuie să fac eu, ca inginer, treaba teologilor și a lingviștilor? Ce fac ăștia, dorm?! Către sfârșit am început să privesc treaba ca pe o taină: nu ei, eu am dormit. Poate că Dumnezeu a așteptat după mine, nenorocitul, să mă trezesc, să încep odată traducerea. Poate că a insistat răbdător să‑mi facă acest minunat cadou, pe care eu, orb și prost, nu‑l vroiam...

I.P.: Să discutăm tot nemțește despre planificări... A durat mult timp traducerea? Ce înseamnă pentru dumneavoastră munca de traducător? 

C. H.: Am planificat că voi sfârşi într‑un an, începând cu Sf. Ap. Petru și Pavel, 29 iunie 2019. Domnul a dat de‑am terminat în Vinerea Mare, 17 aprilie 2020. După Anul nou mi s‑a dublat productivitatea. Am preferat tradusul zilnic celui în salturi, neregulat. Toată perioada traducerii a fost una de intensă activitate duhovnicească și intelectuală. A fost ca‑n Rai! Mă trezeam cu Steinhardt, mă culcam cu el în gând. În răstimp, mai și munceam, dar mai ales cântam (în 5 coruri, toate bisericești: 2 ortodoxe, 2 luterane, 1 catolic). Raiul pe pământ! 

I.P.: Observ că nu ați publicat nici postfață, nici prefață, nici măcar un cuvânt al traducătorului. Ați considerat că nu e nevoie? Sau v‑ați „smerit”?

C. H.: Ați atins un alt punct sensibil. Pentru mine întrebarea este cum pot îndrăzni, nespecialist și începător, să mă apropiu de un titan ca Steinhardt?! Răspunsul e un amestec din Pronie și răspunde la prima întrebare: faptul că îmi stă la inimă. Încerc să (mă) explic. În Ortodoxie, cât o cunosc eu, sunt două curente: unul riguros, opus celuilalt, liberal. Parcă am impresia că l‑am întâlnit pe Steinhardt în cel de‑al doilea curent, pe care‑l favorizez. Spre edificare, vă rog să‑mi permiteți să‑l citez din nou pe părintele Steinhardt, cel din 365 de răspunsuri ale Monahului de la Rohia. Iată întrebarea 311: „Cele 4 comandamente creștine principale: a fi fericit; a putea iubi nelimitat, neîncetat și față către față pe Dumnezeu; a te regăsi pe tine așa cum ai fost proiectat, fără de intervenția ulterioară a păcătoșeniei; a te bucura de ceea ce este trăsătura cea mai specifică a omului (cum constată Unamuno): jinduirea veșniciei.”

I.P.: Spuneți‑mi câte ceva și despre relația cu editura la care ați publicat. 

C. H.: De editură (Edition Hagia Sophia, singura editură ortodoxă în limba germană din toată Germania) am dat cu ajutorul unui neamț convertit la ortodoxie, frate în credință, de care m‑am apropiat. Editorul auzise de Steinhardt prin alți autori români, pe care‑i publicase (părinții Savatie Baștovoi, George Remete, Emil Jurcan). Prima lui reacție, când l‑am contactat, a fost una de bucurie. Chiar așa mi‑a spus: „De mult vroiam să‑l public pe Steinhardt!”

I.P.: Dezvăluiți‑mi și câte ceva din planurile de viitor în ale traducerilor către limba germană. 

C. H.: De fapt, Domnul a rânduit să încep cu Dăruind vei dobândi, ca un fel de încălzire pentru capodopera lui Steinhardt, Jurnalul fericirii. Din câte am citit, ținea la el ca la ochii din cap, este testamentul lui literar. Asta am înțeles acum, când am ajuns cu traducerea Jurnalului la un sfert. Și prima carte a fost grea, dar asta e și mai și! Pe urmă mai am două „comenzi”, care mă onorează profund: traducerea Acatistului Sfintei Cuvioase Parascheva, pentru Parohia românească din Bamberg, ocrotită de Sfântă, şi traducerea volumului Surprised by Christ, tot a unui evreu convertit la ortodoxie, americanul James A. Bernstein. Deja am găsit titlul: Erwischt von Christ. Vă rog să‑mi permiteți să închei cu un elogiu adus lui Steinhardt de către Virgil Nemoianu, în Arhipelag interior: 

„Pe Nicu Steinhardt l‑am cunoscut și de la familia Șora și de la Toma: a fost o adevărată descoperire, încă din acea primă seară de la restaurantul Casei Oamenilor de Știință („la Coș”, cum se spunea). Bunătatea grozavă de convertit recent transmitea o undă de sfințenie. (Mai că‑mi venea să‑l compar cu marele sculptor Gheorghe Anghel, pe care‑l cunoscusem de la Ana, un om de o adâncă liniște, de o siguranță ieșită din comun, o înțelepciune tăcută.) Dar se combina cu o inteligență poznașă, cu o voioșie continuă, cu putința de a merge repede, direct, la principal, adică la esențe intelectuale (calitatea din urmă am mai notat‑o la Noica, la Eliade, la Papu). Plăcerea pentru literatură și idei era spontană, nestăpânită, dansantă, explozivă. Abia în ultimul deceniu al vieții avea el să izbutească și în scris acea fuziune între cele două laturi și să se transforme în unul din cei mai de seamă scriitori religioși ai României. Pe mine mă atrăgea și filozofia lui politică, atâta cât se întrezărea: undeva între liberalism cosmopolit și opțiuni de dreapta existențialist‑individualiste, cum îmi plăceau și mie.”

Interviu realizat de Ierom. Ioan Dumitru Popoiu