Ce înseamnă fenomenul migrației pentru poporul român?

Când vorbim de migrație ne referim, în general, la mișcările comunităților umane dintr-un loc în altul, mai precis dintr-o țară în alta. Pentru aceasta folosim termenul de emigrare sau imigrare. Când vorbim despre emigrația românească din a doua jumătate a secolului al XX-lea (până în anii ’90) ne referim, în primul rând, la exilul românesc, la refugiații politici care au putut să părăsească țara (unii în condiții extreme, punându-și viața într-un real pericol) și au reușit să ceară azil politic într-una sau alta din țările occidentale. În schimb, după anii ’90 putem vorbi despre o diasporă care se identifică cu perioada celor 30 de ani de post-comunism în România. Eu, personal, am început activitatea pastorală în Elveția din ianuarie 1992, în două comunități ale exilului românesc, cea de la Geneva și cea de la Lausanne, înființate de refugiații politici români în anul 1979 și respectiv 1981, reuniți în Elveția în jurul Majestăților Lor Regele Mihai, Regina Mamă Elena și Regina Ana. Acestea erau comunități ale exilului românesc. Pe atunci termenul de diaspora îi desemna îndeosebi pe cei care erau trimiși aici, cu anumite misiuni, de către guvernul dictatorial de la București și care țineau într-un fel sau altul legătura cu țara de origine. Începând cu anul 2000, termenul de diaspora a devenit din ce în ce mai folosit, în detrimentul celui de exil românesc, pentru a desemna comunitatea românilor din străinătate, pentru simplul fapt că majoritatea enoriașilor care frecventau cultul Bisericii erau de acum tineri români ajunși în Occident în cu totul alte alte condiții. Este clar că nu se poate vorbi despre emi-grația românească fără să se facă o analiză lucidă, retrospectivă și de perspectivă, a impactului cel mai important pe care acești 30 de ani de post-comunism l-au avut pentru țară, și anume diaspora românească.

Țara noastră a ajuns într-o situație nemaiîntâlnită în istoria ei, și anume ca milioane din fiii și fiicele ei să aleagă calea diasporei. Dar, în același timp, nu putem să ignorăm faptul că Dumnezeu, de atâtea ori în istorie, a făcut ca tot răul să fie spre binele omului și al poporului drept-credincios. Dacă până acum, începând cu secolul al XIX-lea, racordarea noastră la Occident s-a făcut doar prin elite, fie ele și fluctuante, în ultimii 30 de ani avem mase întregi de români care au luat calea Occidentului pentru un trai mai bun. Ei fac o legătură între țara de origine și cea de adopție, neștiută și neasumată ca atare. Pentru prima dată în istoria noastră suntem în situația de a avea o clasă de mijloc, inclusiv din punct de vedere intelectual, care ne leagă de Occident. Este curios că România nu are până acum un Institut al Diasporei, care să analizeze ori să cuantifice acest fenomen, cu atât mai mult cu cât la ora actuală găsim români care au plecat să muncească, pentru un salariu decent și pentru o viață mai bună, în toate colțurile lumii. Ne-am „viralizat” (ca să folosesc un neologism), pentru că a fi român astăzi a devenit deja sinonim cu a fi peste tot! Mesajul lui Dumnezeu pentru diaspora românească, în acest caz, este cu atât mai valoros, și s-ar putea traduce astfel: și în diasporă aveți o misiune, aveți un mandat, aveți o chemare înaltă, aceea de a trăi după învățătura și după valorile pe care le-ați dobândit prin Hristos. 

Ce poate oferi României un român care s-a stabilit într-o altă țară?

Trebuie să precizăm că problema diasporei pentru România este una fundamentală și nu poate fi tratată decât cu o maximă atenție. Nu este vorba doar de aspectul financiar, ci și de unul cu impact social foarte puternic. Anul 2017 a fost primul an în care s-au născut mai mulți copii în diaspora românească decât în România (peste 630.000). În primele 9 luni ale anului 2019 în România s-au născut doar 139.129 de copii, cu 2.000 mai puțini decât în aceeași perioadă a anului precedent, ca și cum nu ar fi fost de ajuns rata din ce în ce mai ridicată a migrației, la care se adaugă numărul ridicat al deceselor (1.350 la 100.000 de locuitori). În aceste condiții este clar că avem o mică Românie în afara României, de aceea impactul așteptat al diasporei românești pentru România va fi unul în stare să aducă schimbări majore în societatea românească. Așa cum menționează prof. Adrian Papahagi, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, „diaspora românească a devenit avangarda României în drumul către ea însăși. Iar drumul către ea însăși nu este doar ceea ce ne place, ci ceea ce vedem că se întâmplă aici. România are într-un fel șansa, datorită întârzierii comuniste, să fie contemporană cu propriul ei viitor! Am credința și speranța că diaspora este viitorul României, în sensul experienței, clarviziunii și rigorii pe care românii o dobândesc din țările în care s-au stabilit să muncească. Nu încape îndoială că România va arăta ca orice țară avansată europeană peste 20, 30 sau 50 de ani. Nu integral, pentru că nu vom putea avea universități și centre culturale înființate de acum 800 de ani, ca la Londra, Paris, Roma sau Berlin, dar vom avea și noi autostrăzi, super-magazine, vom avea salarii decente, ca în Occident. Vom avea însă și secularizarea, vom avea și descreștinarea și îndoctrinarea stângistă a copiilor noștri în școli ș.a.m.d. Dumneavoastră, cei din diasporă”, spune prof. Papahagi, „sunteți avangarda românității în propriul ei viitor. Aceasta este șansa și misiunea diasporei române.”.

Împlinirea unui neam poate exista în afara granițelor țării sale?

Această posibilitate există și poate fi luată serios în calcul mai ales în perspectiva unui destin providențial al lui Dumnezeu pentru poporul român. În diaspora poporului evreu din istoria sacră au fost două categorii de oameni. Găsim o expresie care se repetă în Biblie atunci când se vorbește despre întoarcerea în Israel: „oameni și familii pe care le-a mișcat duhul lui Dumnezeu”. Dar, în același timp, au fost unii care au rămas în diaspora, nu pentru că nu au ascultat de Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu a ales ca ei să ajute națiunea din afara țării. Așadar, este posibil ca Dumnezeu să binecuvânteze să rămânem în afara țării, pentru o perioadă de timp, pentru ca, de aici, să-L slujim și să ajutăm după posibilități și poporul din care provenim. În orice caz, indiferent unde am fi și unde am alege să trăim, să nu-L uităm pe Dumnezeu, să apărăm instituțiile divine, Biserica și familia, și să nu părăsim niciodată credința și nădejdea în lucrarea Lui, pentru noi înșine și pentru poporul român. 

Cum se poate raporta la sine însuși cel care a ajuns să locuiască în afara granițelor țării sale natale?

Diaspora este un destin providențial pentru țara în care oameni credincioși, demni, onești și serioși se stabilesc, ca să trăiască și să muncească, pentru că seriozitatea și conștiinciozitatea lor în abordarea, trăirea și manifestarea spiritului religios pot duce la revigorarea credinței în țara de adopție. Este binecunoscut în acest sens rolul pozitiv al diasporei creștine poloneze în Marea Britanie, rolul pozitiv al diasporei creștine românești în Italia și în Spania, cel al diasporei sârbești în Elveția alemanică sau, de ce nu, rolul pozitiv al diaporei musulmane în Germania. Și, apropo de acest ultim exemplu, aș adăuga încă ceva. Pierre Manent, un recunoscut filozof politic din Franța, autor al mai multor cărți, are un titlu: Musulmanii, obstacolul inedit. Dacă unii consideră că musulmanii în Europa sunt o amenințare pentru creștinătatea europeană, alții, în schimb, consideră că sunt o șansă pentru noi, creștinii, fiindcă ne pun în fața propriei noastre lipse de credință sau a superfi-cialității credinței noastre, iar exemplul lor ne obligă să redevenim creștini văzând identitatea lor musulmană în raport cu identitatea creștină renegată a occidentalilor europeni.  

Datorită prezenței lor, poate mult prea vizibile în lumea occidentală, mulți indiferenți din Vest se vor reîntoarce la valorile creștine și la modelul hristic, fără de care nu se poate trăi în mod firesc și armonios într-o lume europeană civilizată. În planul providențial al acestui reviriment creștin european sunt unii teologi care îi includ și pe musulmani, ca făcând parte din planul lui Dumnezeu, așa cum includ orice se petrece în planul providenței divine, care va face ca, în final, creștinii să ajungă la statura duhovnicească pe care o așteaptă Dumnezeu de la fiecare dintre noi. Pentru a înțelege, însă, acest proces ireversibil și, mai ales, pentru a rezista în fața tentației sincretiste de a ne dilua credința și tradițiile într-un sistem conglomerat, pluriconfesional, multireligios și multicultural, tinerii creștini trebuie să se informeze și să citească mai mult de o singură carte în viață. Să nu fim, cum spun latinii, „homines unius libri” (oameni ai unei singure cărți). Tinerii creștini pot citi lucruri extraordinar de interesante din literatura occidentală; căci numai citind literatură își pot lărgi orizontul cultural și își vor forma anticorpii ideologici, cultura și verbul. 

Își poate găsi o familie printre străini împlinirea sau va avea tot timpul remușcări?

Mulți tineri care au luat calea străinătății pentru un trai mai bun, dar și pentru a le oferi copiilor lor un viitor mai sigur, se întreabă în mod evident dacă au făcut bine atunci când au decis să-și părăsească familia și țara. Există un sentiment al culpabilității în acest sens, pe care unii îl depășesc mai greu. Părinții le reclamă prezența alături de ei, alții îi îndeamnă să se întoarcă în țară, singurătatea și austeritatea occidentală (cu care românii nu sunt obișnuiți) îi apasă, de unde o serie de remușcări și îndoieli. Pentru a vă dedramatiza condiția, dragi tineri care ați ales să trăiți și să munciți în diasporă, trebuie să știți că nu există reguli privind locul unde vă stabiliți și vreți să trăiți. Trebuie să alegeți ceea ce considerați că vă poate apropia mai mult de Dumnezeu și de semenii voștri, și să faceți ceea ce vă poate aduce mai multă mulțumire, bucurie și pace sufletească. Dacă aveți dubii în alegerea pe care ați făcut-o, nu aveți decât un singur lucru de făcut: un dialog intim cu Stăpânul vieții voastre – cu Dumnezeu –, adică să-L rugați să vă arate unde are nevoie într-adevăr de voi și de familia voastră, aici sau acolo? Ca și Saul din Tars, să-l întrebăm: „Doamne, ce voiești să fac?” (Fapte 9, 6). Și dacă Hristos este Stăpânul vieții voastre, El vă va arăta cu siguranță calea cea mai bună de urmat, pentru voi înșivă, pentru familia voastră și pentru neamul românesc. Diaspora înseamnă răspândire peste tot. Noi suntem creștini și ceea ce spune și Hristos și ceea ce repetă și Sfântul Apostol Pavel se spune și în epistola către Diognet (din secolul al II-lea): „creștinii sunt străini în țara lor, și acasă și în orice țară”. Fiindcă „țara” noastră spirituală – patria cerească – nu este din lumea aceasta, este din lumea Împărăției lui Dumnezeu. Așa că, aici, pe pământ, suntem oriunde acasă, iar câteodată suntem străini chiar și la noi acasă, între ai noștri. Important este să avem sufletul sus, iar aici să trăim ca într-un interimat esențial, în care ne câștigăm mântuirea. Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l înțelegem pentru a dedramatiza situația psihologică a celor ce au ales să trăiască departe de țara lor și acum au remușcări pentru alegerea făcută. Sigur că cei din țară s-ar bucura ca noi, românii plecați, să ne reîntoarcem în România, dar dacă considerați că nu este încă momentul să luați o decizie în acest sens nu trebuie să aveți mari dileme etice și morale. Până la urmă este foarte bine că și aici, în Europa, există o mică Românie, pentru că, în fond, suntem cu toții cetățeni europeni, și peste tot, în Europa noastră, suntem acasă.

România va continua să se descurce, cu ajutorul lui Dumnezeu, și sperăm că se va descurca din ce în ce mai bine, dacă fiecare își va face datoria acolo unde trăiește și muncește. Așa cum spuneam, pentru cei ce am decis să trăim și să muncim aici, în Occident, important este să nu uităm că suntem creștini și să fim cât mai optimiști și încrezători în ajutorul lui Dumnezeu, pentru noi și pentru cei rămași acasă. În ceea ce privește speranța noastră pentru viitorii 30 de ani, nu cred că trebuie să fim nici cinici, dar nici exagerat de optimiști. Cred că avem în fața noastră un patrimoniu din care ne hrănim prea puțin. Este vorba de patrimoniul sfințeniei indirecte pe care comunismul a provocat-o și a scos-o la iveală. Mă refer la exemplul unor oameni din acea cruntă perioadă comunistă care ar fi putut ceda, dar nu au făcut-o, ar fi putut trăda, dar nu au făcut-o, ar fi putut să se „adapteze” practic ticoloșiei, dar nu au făcut-o, ceea ce mulți au făcut. Astfel încât atenția noastră nu ar mai trebui să se îndrepte doar spre contabilizarea fracturilor morale a celor ce au cedat, sau spre judecarea lor, ci să se hrănească, în mod real și constructiv, din exemplul celor ce au avut tăria și curajul să rămână verticali până la capăt.

Din exemplul lor ar trebui să hrănim un nou tip de civism – nu al drepturilor omului, ci un civism alimentat chiar din acest patrimoniu de rezistență, de umanitate și de frumusețe morală, în plină epocă a hidosului și a inumanului, un patrimoniu în care să identificăm resursele necesare, nu atât pentru a fi sau a deveni anticomuniști sau adepți ai unui curent sau altul politic, ci pentru a promova o nouă cultură a libertății. Aici cred eu că este miza și aici, într-adevăr, Evanghelia lui Hristos revine în actualitate, lucru deloc surprinzător pentru noi, oamenii Bisericii, dar pentru cei care sunt în căutare de repere, pentru cei ce sunt dezamăgiți și de comunism, dar și de democrație. Această a treia cale, a libertății de tip evanghelic, este una deloc iluzorie, pentru că, în plină epocă a contestării ei celei mai virulente, această libertate se va fi exprimat de o manieră plenară.