Au venit la avva Fillic niÅŸte fraÅ£i care aveau cu ei câÅ£iva mireni ÅŸi l-au rugat să le spună vreun cuvânt. Iar bătrânul tăcea. Åži fiindcă mult îl rugau, le-a zis lor: cuvânt voiÅ£i să auziÅ£i? Iar ei au răspuns: da, avvo. Deci le-a spus bătrânul: acum nu este cuvânt, fiindcă nu este cel care să-l asculte ÅŸi să lucreze. Odinioară, când întrebau fraÅ£ii pe bătrâni ÅŸi făceau cele ce li se spunea, Dumnezeu le da PărinÅ£ilor cum să le grăiască.
Patericul egiptean

Colonizarea dimensiunilor existenÅ£ei omeneÅŸti. Amenajarea teritoriului (arhitectură, urbanistică, mobilier etc.) ÅŸi a timpului (distracÅ£ia, programul, orarul, angajamentele, rendez-vous-urile etc)... Unde este conÅ£inutul propriu-zis al vieÅ£ii?… Sensul vieÅ£ii a devenit sinonim cu amenajarea ÅŸi umplerea vieÅ£ii. Punerea vieÅ£ii ca la vitrină ÅŸi umplerea timpului cu momente agreabile, „imortalizate” pe peliculă ori în albume, reprezintă pentru noi ilustrarea unei vieÅ£i împlinite… Un artefact amenajat ÅŸi umplut: uzat, folosit, întrebuinÅ£at, datat - asta a devenit omul.
H. - R. Patapievici, Omul recent

Când afli pe vreunul gâlcevindu-se ÅŸi luptându-se împotriva Adevărului ÅŸi a lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul ca acela, fiindcă ÅŸi-a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea rea strică vinul cel bun, tot aÅŸa ÅŸi vorbirea cu vrajbă strică pe cei virtuoÅŸi cu viaÅ£a ÅŸi cu socotinÅ£a.
Sf. Antonie cel Mare, Filocalia 1, apoftegma 44

Ipocritul confundă morala cu discreÅ£ia. Drama lui nu e că se simte mereu îndemnat să greÅŸească, ci că nu-ÅŸi poate camufla perfect greÅŸeala, că nu-ÅŸi poate Å£ine turpitudinile la o convenabilă distanÅ£ă de gura lumii. Nu actul blamabil e ruÅŸinos, ci eventuala publicitate. Ipocritul e un campion al salvării aparenÅ£elor. Valorile lui externe par a fi demnitatea personală, buna-cuviinÅ£ă, civilizaÅ£ia raporturilor cu ceilalÅ£i. Pentru a obloji aceste valori, nici un preÅ£ nu e prea mare… Ipocritul nu-ÅŸi regretă relele: se “jenează” doar de existenÅ£a lor ÅŸi mai ales de ecoul lor posibil în conÅŸtiinÅ£a altora. SoluÅ£ia e disimularea… Ipocritul de anvergură nu se mulÅ£umeÅŸte a-ÅŸi falsifica portretul în ochii celorlalÅ£i: marea lui reuÅŸită e să ÅŸi-l falsifice în chiar ochii săi; el îÅŸi pliveÅŸte periodic memoria de…orice sămânÅ£ă de remuÅŸcare. E sincer mirat de suspiciunile celor din preajmă: e o victimă, un om de ispravă hăituit de un univers răutăcios… Sub calota lui vajnică pot musti cele mai baroce obscenităÅ£i, dar auzul unei înjurături îl oripilează… El se simte moralmente inatacabil, de vreme ce, în „chestiunile esenÅ£iale”- cele care Å£in de „marea morală”- funcÅ£ionează fără greÅŸ.  Disimulările sale n-ar fi decât un fel de a-i scuti pe ceilalÅ£i de spectacolul micilor lui slăbiciuni. 
            Andrei PleÅŸu, Minima moralia

Fariseii ÅŸi cărturarii cârteau zicând: Acesta primeÅŸte la Sine pe păcătoÅŸi ÅŸi mănâncă cu ei.
Hristos a zis către ei pilda aceasta: “Care om dintre voi, având o sută de oi ÅŸi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci ÅŸi nouă în pustie ÅŸi se duce după cea pierdută, până ce o găseÅŸte? Åži găsind-o o pune pe umerii săi bucurându-se; ÅŸi sosind acasă cheamă prietenii ÅŸi vecinii zicându-le: BucuraÅ£i-vă cu mine că am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă: Că aÅŸa ÅŸi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieÅŸte decât pentru nouăzeci ÅŸi nouă de drepÅ£i care n-au nevoie de pocăinÅ£ă.
            Evanghelia după Luca, XV, 2-7

Iubirea lui Dumnezeu pentru un păcătos e infinit mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu.
            Pr. Arsenie Boca

Caută, mai întâi de toate, însoÅ£irea cu cei ce sunt de aceeaÅŸi taină cu tine.
            Sf. Isaac Sirul

Selecţia textelor: Daniel Chira