Sunt dureri care îngenunchează. Sunt oameni pe care suferinÅ£a îi răstigneÅŸte pironindu-i - pe termen nedeterminat – în cuiele perfuziilor. Sunt boli care devorează trupul până îl transformă într-o ruină. Când suferinÅ£a atinge limitele insuportabilului, când revolta surdă a unor bolnavi exclude orice apetit pentru supravieÅ£uire, când tratamentele medicale se dovedesc neputincioase, ce sens mai poate avea viaÅ£a? Cultura seculară nu are un răspuns coerent la o asemenea provocare; aÅŸa se face că uneori e în stare să încurajeze soluÅ£ii radicale precum grăbirea morÅ£ii. Când aceasta e provocată prin tehnici medicale, la solicitarea bolnavului sau al unei persoane apropiate, procesul în sine se numeÅŸte eutanasie activă. Chestiunea e legalizată momentan, în diferite forme, doar în câteva Å£ări. În Olanda, de pildă, există doctori care îÅŸi vizitează pacienÅ£ii acasă pentru a le curma viaÅ£a; în 15 minute, ca urmare a injectării unui somnifer combinat cu o substanÅ£ă nocivă, bolnavul devine lipsit de orice suflare...

Argumentele principale în favoarea eutanasiei descriu lipsa de sens a suferinÅ£ei ÅŸi libertatea de a alege moartea: dacă viaÅ£a se rezumă la o durere persistentă, epuizantă, de ce să te mulÅ£umeÅŸti cu o supravieÅ£uire agonică? De vreme ce eÅŸti o fiinÅ£ă liberă, stăpână pe trupul tău, de ce n-ai avea dreptul să mori când alegi tu? Abordarea e simplă iar miezul ei e legat de autonomia personală. E o formă de a spune: fac ce vreau pentru că îmi aparÅ£in. O asemenea perspectivă n-ar trebui să surprindă. Într-o societate hedonistă, dezinteresată de (re)sursele suferinÅ£ei ÅŸi aproape alergică la ideea de Dumnezeu, revendicarea dreptului la moarte e oarecum de înÅ£eles.

Dacă plasăm însă discuÅ£ia în contextul principiilor creÅŸtine, abordarea va porni de la cu totul alte premize: (a) descoperind că suferinÅ£a poate avea sens ÅŸi (b) arătând că omul nu e complet autonom. SemnificaÅ£iile suferinÅ£ei sunt întotdeauna personale, fiind legate de drama păcatului ÅŸi a mântuirii. Cât priveÅŸte autonomia invocată e limpede că - de vreme ce viaÅ£a e un dar divin - nu suntem proprietarii ei unici. Ne putem numi mai degrabă administratori ai ei. În acest sens, argumentul suprimării vieÅ£ii datorită calităÅ£ii ei e irelevant. Eutanasia reduce aÅŸadar existenÅ£a la un bun de consum care poate fi distrus când devine nesatisfăcător.

Åži totuÅŸi… cum ramâne cu suferinÅ£a celor aflaÅ£i în agonie? Ar trebui ei să îndure resemnaÅ£i chinuri interminabile în vreme ce noi perorăm despre valoarea vieÅ£ii? FireÅŸte că nu. Aici intervine rolul esenÅ£ial al medicinei. E vorba de a-l ajuta pe cel în agonie să-ÅŸi aÅŸtepte moartea în condiÅ£ii cât mai acceptabile. În acest context, există astăzi tratamente analgezice capabile să atenueze durerea până la gradul la care ea devine tolerabilă. Pe de altă parte doctorii ÅŸtiu bine că utilizarea calmantelor poate accelera indirect moartea pacientului. Tocmai de aceea administrarea lor trebuie facută echilibrat. Întotdeauna moartea trebuie să vină ca urmare a evoluÅ£iei bolii. Când Biserica se roagă pentru cel aflat în agonie, ea nu legitimează intervenÅ£iile medicale care suprimă intenÅ£ionat viaÅ£a.

Scopul medicaÅ£iei paliative nu e doar calmarea durerii ci ÅŸi crearea unui cadru în care bolnavul să se poate pregăti spiritual pentru întâlnirea cu Dumnezeu. E esenÅ£ial ca la căpătâiul unui suferind să fie disponibili atât medicul cât ÅŸi preotul. Dacă cel dintâi e responsabil cu tratarea durerii, sacerdotul îi poate oferi bolnavului Taina Euharistiei ca transfuzie de ViaÅ£ă.

Eutanasia e periculoasă din mai multe puncte de vedere. Justificarea ei deschide o cale facilă exterminării celor “indizerabili”, a celor cu abilităÅ£i diferite de cele “standard”. Dacă tratamentele medicale devin costisitoare, rudele unor pacienÅ£i ar putea prefera eutanasia în locul sacrificiilor financiare. Nu în ultimul rând, acceptarea ei ar implica scăderea calităÅ£ii tratamentelor paliative ÅŸi diminuarea eforturilor medicilor de a salva vieÅ£i umane.

Eutanasia e o încercare lamentabilă de a evita răspunsul la întrebarea care e sensul suferinÅ£ei ÅŸi al morÅ£ii. Redusă la esenÅ£e eutanasia este o crimă cosmetizată; ÅŸi asta pentru că nimeni nu are legitimitatea să interfereze cu planul lui Dumnezeu, scurtând premeditat viaÅ£a unui om.

SoluÅ£ia creÅŸtină la chestiunea suferinÅ£ei extreme implică tratamente medicale făcute cu discernământ, prezenÅ£a iubitoare ÅŸi răbdarea îngerească a celor apropiaÅ£i, "transfuzia de seninătate" (Charles Henry Rapin) pe care o aduc gesturile mărunte de într-ajutorare, precum ÅŸi nădejdea orientată eshatologic.

SuferinÅ£a ÅŸi moartea au sens pentru că Hristos a suferit, a murit ÅŸi a înviat făcându-ne părtaÅŸi Învierii Lui. Moartea nu are ultimul cuvânt ci devine naÅŸtere în veÅŸnicie, prag către ÎmpărăÅ£ie. Cât despre suferinÅ£ă… semnificaÅ£iile ei imediate, rosturile ei intime ne scapă de cele mai multe ori. Singurul răspuns la interogaÅ£iile ei rămâne adesea tăcerea. Una care lasă loc Tainei să ne dospească pe nebănuite căi.

Daniel Chira