Cuvant despre eutanasie

Sunt dureri care îngenunchează. Sunt oameni pe care suferința îi răstignește pironindu-i - pe termen nedeterminat – în cuiele perfuziilor. Sunt boli care devorează trupul până îl transformă într-o ruină. Când suferința atinge limitele insuportabilului, când revolta surdă a unor bolnavi exclude orice apetit pentru supraviețuire, când tratamentele medicale se dovedesc neputincioase, ce sens mai poate avea viața? Cultura seculară nu are un răspuns coerent la o asemenea provocare; așa se face că uneori e în stare să încurajeze soluții radicale precum grăbirea morții. Când aceasta e provocată prin tehnici medicale, la solicitarea bolnavului sau al unei persoane apropiate, procesul în sine se numește eutanasie activă. Chestiunea e legalizată momentan, în diferite forme, doar în câteva țări. În Olanda, de pildă, există doctori care își vizitează pacienții acasă pentru a le curma viața; în 15 minute, ca urmare a injectării unui somnifer combinat cu o substanță nocivă, bolnavul devine lipsit de orice suflare...

Argumentele principale în favoarea eutanasiei descriu lipsa de sens a suferinței și libertatea de a alege moartea: dacă viața se rezumă la o durere persistentă, epuizantă, de ce să te mulțumești cu o supraviețuire agonică? De vreme ce ești o ființă liberă, stăpână pe trupul tău, de ce n-ai avea dreptul să mori când alegi tu? Abordarea e simplă iar miezul ei e legat de autonomia personală. E o formă de a spune: fac ce vreau pentru că îmi aparțin. O asemenea perspectivă n-ar trebui să surprindă. Într-o societate hedonistă, dezinteresată de (re)sursele suferinței și aproape alergică la ideea de Dumnezeu, revendicarea dreptului la moarte e oarecum de înțeles.

Dacă plasăm însă discuția în contextul principiilor creștine, abordarea va porni de la cu totul alte premize: (a) descoperind că suferința poate avea sens și (b) arătând că omul nu e complet autonom. Semnificațiile suferinței sunt întotdeauna personale, fiind legate de drama păcatului și a mântuirii. Cât privește autonomia invocată e limpede că - de vreme ce viața e un dar divin - nu suntem proprietarii ei unici. Ne putem numi mai degrabă administratori ai ei. În acest sens, argumentul suprimării vieții datorită calității ei e irelevant. Eutanasia reduce așadar existența la un bun de consum care poate fi distrus când devine nesatisfăcător.

Åži totuși… cum ramâne cu suferința celor aflați în agonie? Ar trebui ei să îndure resemnați chinuri interminabile în vreme ce noi perorăm despre valoarea vieții? Firește că nu. Aici intervine rolul esențial al medicinei. E vorba de a-l ajuta pe cel în agonie să-și aștepte moartea în condiții cât mai acceptabile. În acest context, există astăzi tratamente analgezice capabile să atenueze durerea până la gradul la care ea devine tolerabilă. Pe de altă parte doctorii știu bine că utilizarea calmantelor poate accelera indirect moartea pacientului. Tocmai de aceea administrarea lor trebuie facută echilibrat. Întotdeauna moartea trebuie să vină ca urmare a evoluției bolii. Când Biserica se roagă pentru cel aflat în agonie, ea nu legitimează intervențiile medicale care suprimă intenționat viața.

Scopul medicației paliative nu e doar calmarea durerii ci și crearea unui cadru în care bolnavul să se poate pregăti spiritual pentru întâlnirea cu Dumnezeu. E esențial ca la căpătâiul unui suferind să fie disponibili atât medicul cât și preotul. Dacă cel dintâi e responsabil cu tratarea durerii, sacerdotul îi poate oferi bolnavului Taina Euharistiei ca transfuzie de Viață.

Eutanasia e periculoasă din mai multe puncte de vedere. Justificarea ei deschide o cale facilă exterminării celor “indizerabili”, a celor cu abilități diferite de cele “standard”. Dacă tratamentele medicale devin costisitoare, rudele unor pacienți ar putea prefera eutanasia în locul sacrificiilor financiare. Nu în ultimul rând, acceptarea ei ar implica scăderea calității tratamentelor paliative și diminuarea eforturilor medicilor de a salva vieți umane.

Eutanasia e o încercare lamentabilă de a evita răspunsul la întrebarea care e sensul suferinței și al morții. Redusă la esențe eutanasia este o crimă cosmetizată; și asta pentru că nimeni nu are legitimitatea să interfereze cu planul lui Dumnezeu, scurtând premeditat viața unui om.

Soluția creștină la chestiunea suferinței extreme implică tratamente medicale făcute cu discernământ, prezența iubitoare și răbdarea îngerească a celor apropiați, "transfuzia de seninătate" (Charles Henry Rapin) pe care o aduc gesturile mărunte de într-ajutorare, precum și nădejdea orientată eshatologic.

Suferința și moartea au sens pentru că Hristos a suferit, a murit și a înviat făcându-ne părtași Învierii Lui. Moartea nu are ultimul cuvânt ci devine naștere în veșnicie, prag către Împărăție. Cât despre suferință… semnificațiile ei imediate, rosturile ei intime ne scapă de cele mai multe ori. Singurul răspuns la interogațiile ei rămâne adesea tăcerea. Una care lasă loc Tainei să ne dospească pe nebănuite căi.

Daniel Chira