Aceste rânduri le scriam acum câteva luni, când umblam prin umezeala Londrei, cerșind de la sfinți un loc de muncă. S‑au schimbat multe de atunci… Acum stau la un birou și, în loc să muncesc, mă bucur… Ceva saltă în mine! Este bucuria „bunei vestiri”. O veste ce o aștept de câțiva ani! O așteaptă Moldova, Èšara și românii de pretutindeni.

După ani de șovăire, după ani de cercetare, după pictarea icoanei, după așezarea moaștelor în sicriașul dosit în reședința mitropolitană de la Iași, bunicuțul Iosif se îndreaptă spre calendar. Pentru că în inimile noastre era de mult timp Sfânt al lui Dumnezeu.

În ziua de 15 iunie 2017, la Reședința Mitropolitană din Iași, s‑au desfășurat lucrările ședinței Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Între hotârâri, strălucește una – propunerea de canonizare a Mitropolitului Iosif Naniescu, sub denumirea de Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, cu data de prăznuire 26 ianuarie.

Iosif cel Sfânt al Moldovei

A venit la Iași într‑o vreme în care, după război, sărăcia și lipsurile erau la ele acasă. Nu mai era tânăr când a pus piciorul în gara din Iași. Fusese episcop la Argeș, într‑o eparhie bogată, peste care nu trecuse încă războiul. Putea să‑și aștearnă o bătrânețe liniștită. A preferat, însă, să‑și suflece mânecile și să facă ceea ce timp de 40 de ani nimeni nu a reușit – să finalizeze catedrala începută de Mitropolitul Veniamin.

În anul 1880, la 62 de ani, când mulți dintre noi ne facem planuri de pensie și „de meserie de bunic”, vlădica Iosif punea a doua piatră de temelie a catedralei de la Iași. A implicat pe toată lumea pe care o cunoștea, de la ministrul Vasile Boierescu până la arhitectul Alexandru Orăscu. A ajuns cu durerea catedralei până la Regele Carol I și, de acolo, în fața Parlamentului: „Dacă o țară nu are bani să construiască o catedrală, atunci eu dau demisie din mitropolie. Poftiți cârja!” Condicile vremii ce au ajuns până la noi demonstrează cât de mult și‑a dorit vlădica Iosif catedrala terminată: „Bătrânul mitropolit nu o dată, ci de multe ori în zi se urca până sus, în turnuri, pentru a vedea cum se lucrează: dacă se așază bine stâlpii, dacă se pune material bun la bolți, dacă se fac legăturile cu fier cât mai bine, și așa rând pe rând, apoi se pogora în galeriile bisericii, pentru a vedea deplin întărite cerdacurile și ușile așezate acolo unde era nevoie. Sus și jos, și în toate părțile, se uita cu ochiul său ager să vadă cum se face totul. Åži această inspecție o făcea când singur, când în tovărășia comisiei, a arhitectului sau a personalului catedralei, ori a prietenilor”.

A crezut cu toată ființa sa, iar Dumnezeu i‑a răsplătit credința. La 23 aprilie 1887, cu mare fast, s‑a împlinit o mare și fierbinte dorință a întregii Moldove, dar mai ales a bătrânului Mitropolit Iosif Naniescu: sfințirea Cateralei Mitropolitane de la Iași.

Părintele calicilor și mângâietorul amărâților

Nu oamenii de stat sau clerul l‑au numit încă din timpul vieții „Iosif cel Sfânt”, ci mulțimea săracilor din Iașul de sfârșit de secol XIX. Tuturor acestora, Mitropolitul le era părinte „la universitate, în țară și străinătate, la seminar, liceu, comerț, școală de cântări și la altele. La toți, în tot timpul anului, le dădea hrană, le plătea taxe și bani de cheltuială. Sufrageria de lângă bucătăria Mitropolitului era un adevărat internat de școală. Pentru cei care se distinseseră la învățătură, trimitea pe moșul Alexandru să le cumpere câte un rând de haine bune și cărți, drept premiu”.

Fețele săracilor din Iași se luminau la vederea Mitropolitului, căci știau că are pentru fiecare câte ceva: „Zilnic veneau, numai cu ochii plini de lacrimi, cei săraci în toate, pentru a se îmbrăca, sau pentru a se hrăni, sau însănătoși prin mila Părintelui Iosif. La început, el însuși se cobora cu punga plină în mijlocul celor o sută de săraci, mângâindu‑i cu vorba, binecuvântându‑i cu harul și ajutorându‑i cu banul. El avea ca un principiu de a nu da oricărui sărac mai puțin de o pâine: bani pentru o pâine. Åži, dacă se golea punga de mulțimea săracilor, atunci dădea bani din cei mari, pe care îi mai avea prin buzunare, și așa se urca ușurat, sufletește mai ales, pe treptele palatului său, în camera rugăciunilor sale…”

Mila sa o arăta față de toți deopotrivă, indiferent că era creștin sau evreu, român sau străin: „Un evreu, pe nume Rubensaft, în fiecare vineri își primea ajutorul vieții cu care a crescut în școala secundară și la facultatea de medicină pe fiul său, care, mai târziu, ajungând doctor vestit, s‑a creștinat. Pe un alt evreu, care stătea pe strada nemțească din Iași, oamenii de serviciu îl vedeau că venea din trei în trei ani numai. Curiozitatea lor le‑a fost satisfăcută de mărturia evreului: Cu ajutorul Înaltpreasfințitului Mitropolit, mi‑am putut mărita cele trei fete”.

Lumina Mitropolitului Sfânt încă schimbă cetatea Iașilor

O bunătate ce depășea cu mult posibilitățile sale financiare. Dar nu a renunțat niciodată. De multe ori, atunci când el nu mai avea, se împrumuta cu bani de la cei care aveau, pentru a putea veni în ajutorul celor lipsiți. La sfârșitul fiecărei luni, „ierarhul Moldovei era dator către duhovnicul Ieroftei sau alții, numai și numai să nu care cumva să rămână dator el față de săraci. Iar când a murit, nu s‑au găsit la el decât doi lei, mai puțin ca la orice sărac, care‑și are cât de cât comândul său”.

A fost omul providențial pentru multe domenii. Ar fi de ajuns să enumerăm doar o mică parte dintre realizările Mitropolitului Iosif, ca să ne dăm seama de importanța sa în istoria Bisericii, dar și în istoria națională. Seminarul Veniamin, prima revistă de teologie din spațiul românesc, biblioteca Academiei Române a cărei bază a pus‑o, dragostea pentru muzica bisericească – rămânând de la el manuscrise muzicale de o deosebită valoare –, toate sunt vrednice de luat în seamă.

Mărturiile vremii sunt copleșitoare. Sunt cunoscute și deja proverbiale faptele sale de milostenie. Cercetările corespondenței sale aflate la Academia Română au scos la vedere noi argumente pentru numirea ce i s‑a dat – „Iosif cel Sfânt”.

Chiar și de copii se îngrijea. Ne‑a rămas peste timp corespondența cu grădinița din curtea Bisericii bucureștene Sfânta Ecaterina. Mitropolitul Iosif oferea, așa cum reiese din acte, suma de 500 de lei ca ajutor pe fiecare an, cu rugămintea „să nu știe multă lume”.

O viață închinată Moldovei. Model de rugăciune, de îndeplinire a pravilei monahale, nelipsind niciodată de la sfintele slujbe ale catedralei. Model de dărnicie și bunătate. Un OM care a schimbat prin felul său de a fi un întreg oraș. Åži continuă să îl schimbe, prin predica sa tăcută, din umbra ctitoriei sale. Avem o icoană de „părinte”, de „bunic minunat”, un chip care ne poate mângâia în încercările noastre. Mitropolitul Iosif Naniescu ne zâmbește și astăzi din fresca ctitoriei sale! Mâine ne va zâmbi dintr‑o icoană luminată!

Să ne vedem cu bine în calendar, Sfinte Iosif cel mult Milostiv!

Nicolae Pintilie, Londra