Canonizarea Mitropolitului Iosif Naniescu o „bună vestire” mult aşteptată

Aceste rânduri le scriam acum câteva luni, când umblam prin umezeala Londrei, cerșind de la sfinţi un loc de muncă. S‑au schimbat multe de atunci… Acum stau la un birou şi, în loc să muncesc, mă bucur… Ceva saltă în mine! Este bucuria „bunei vestiri”. O veste ce o aştept de câțiva ani! O așteaptă Moldova, Țara și românii de pretutindeni.

După ani de şovăire, după ani de cercetare, după pictarea icoanei, după aşezarea moaştelor în sicriaşul dosit în reședința mitropolitană de la Iaşi, bunicuţul Iosif se îndreaptă spre calendar. Pentru că în inimile noastre era de mult timp Sfânt al lui Dumnezeu.

În ziua de 15 iunie 2017, la Reşedința Mitropolitană din Iaşi, s‑au desfăşurat lucrările ședinţei Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Între hotârâri, străluceşte una – propunerea de canonizare a Mitropolitului Iosif Naniescu, sub denumirea de Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, cu data de prăznuire 26 ianuarie.

Iosif cel Sfânt al Moldovei

A venit la Iaşi într‑o vreme în care, după război, sărăcia şi lipsurile erau la ele acasă. Nu mai era tânăr când a pus piciorul în gara din Iaşi. Fusese episcop la Argeş, într‑o eparhie bogată, peste care nu trecuse încă războiul. Putea să‑şi aştearnă o bătrâneţe liniştită. A preferat, însă, să‑şi suflece mânecile şi să facă ceea ce timp de 40 de ani nimeni nu a reuşit – să finalizeze catedrala începută de Mitropolitul Veniamin.

În anul 1880, la 62 de ani, când mulţi dintre noi ne facem planuri de pensie şi „de meserie de bunic”, vlădica Iosif punea a doua piatră de temelie a catedralei de la Iaşi. A implicat pe toată lumea pe care o cunoştea, de la ministrul Vasile Boierescu până la arhitectul Alexandru Orăscu. A ajuns cu durerea catedralei până la Regele Carol I şi, de acolo, în faţa Parlamentului: „Dacă o ţară nu are bani să construiască o catedrală, atunci eu dau demisie din mitropolie. Poftiţi cârja!” Condicile vremii ce au ajuns până la noi demonstrează cât de mult şi‑a dorit vlădica Iosif catedrala terminată: „Bătrânul mitropolit nu o dată, ci de multe ori în zi se urca până sus, în turnuri, pentru a vedea cum se lucrează: dacă se aşază bine stâlpii, dacă se pune material bun la bolţi, dacă se fac legăturile cu fier cât mai bine, şi aşa rând pe rând, apoi se pogora în galeriile bisericii, pentru a vedea deplin întărite cerdacurile şi uşile aşezate acolo unde era nevoie. Sus şi jos, şi în toate părţile, se uita cu ochiul său ager să vadă cum se face totul. Şi această inspecţie o făcea când singur, când în tovărăşia comisiei, a arhitectului sau a personalului catedralei, ori a prietenilor”.

A crezut cu toată fiinţa sa, iar Dumnezeu i‑a răsplătit credinţa. La 23 aprilie 1887, cu mare fast, s‑a împlinit o mare şi fierbinte dorinţă a întregii Moldove, dar mai ales a bătrânului Mitropolit Iosif Naniescu: sfinţirea Cateralei Mitropolitane de la Iaşi.

Părintele calicilor şi mângâietorul amărâţilor

Nu oamenii de stat sau clerul l‑au numit încă din timpul vieţii „Iosif cel Sfânt”, ci mulţimea săracilor din Iaşul de sfârşit de secol XIX. Tuturor acestora, Mitropolitul le era părinte „la universitate, în ţară şi străinătate, la seminar, liceu, comerţ, şcoală de cântări şi la altele. La toţi, în tot timpul anului, le dădea hrană, le plătea taxe şi bani de cheltuială. Sufrageria de lângă bucătăria Mitropolitului era un adevărat internat de şcoală. Pentru cei care se distinseseră la învăţătură, trimitea pe moşul Alexandru să le cumpere câte un rând de haine bune şi cărţi, drept premiu”.

Feţele săracilor din Iaşi se luminau la vederea Mitropolitului, căci ştiau că are pentru fiecare câte ceva: „Zilnic veneau, numai cu ochii plini de lacrimi, cei săraci în toate, pentru a se îmbrăca, sau pentru a se hrăni, sau însănătoşi prin mila Părintelui Iosif. La început, el însuşi se cobora cu punga plină în mijlocul celor o sută de săraci, mângâindu‑i cu vorba, binecuvântându‑i cu harul şi ajutorându‑i cu banul. El avea ca un principiu de a nu da oricărui sărac mai puţin de o pâine: bani pentru o pâine. Şi, dacă se golea punga de mulţimea săracilor, atunci dădea bani din cei mari, pe care îi mai avea prin buzunare, şi aşa se urca uşurat, sufleteşte mai ales, pe treptele palatului său, în camera rugăciunilor sale…”

Mila sa o arăta faţă de toţi deopotrivă, indiferent că era creştin sau evreu, român sau străin: „Un evreu, pe nume Rubensaft, în fiecare vineri îşi primea ajutorul vieţii cu care a crescut în şcoala secundară şi la facultatea de medicină pe fiul său, care, mai târziu, ajungând doctor vestit, s‑a creştinat. Pe un alt evreu, care stătea pe strada nemţească din Iaşi, oamenii de serviciu îl vedeau că venea din trei în trei ani numai. Curiozitatea lor le‑a fost satisfăcută de mărturia evreului: Cu ajutorul Înaltpreasfinţitului Mitropolit, mi‑am putut mărita cele trei fete”.

Lumina Mitropolitului Sfânt încă schimbă cetatea Iaşilor

O bunătate ce depăşea cu mult posibilităţile sale financiare. Dar nu a renunţat niciodată. De multe ori, atunci când el nu mai avea, se împrumuta cu bani de la cei care aveau, pentru a putea veni în ajutorul celor lipsiţi. La sfârşitul fiecărei luni, „ierarhul Moldovei era dator către duhovnicul Ieroftei sau alţii, numai şi numai să nu care cumva să rămână dator el faţă de săraci. Iar când a murit, nu s‑au găsit la el decât doi lei, mai puţin ca la orice sărac, care‑şi are cât de cât comândul său”.

A fost omul providențial pentru multe domenii. Ar fi de ajuns să enumerăm doar o mică parte dintre realizările Mitropolitului Iosif, ca să ne dăm seama de importanța sa în istoria Bisericii, dar și în istoria națională. Seminarul Veniamin, prima revistă de teologie din spațiul românesc, biblioteca Academiei Române a cărei bază a pus‑o, dragostea pentru muzica bisericească – rămânând de la el manuscrise muzicale de o deosebită valoare –, toate sunt vrednice de luat în seamă.

Mărturiile vremii sunt copleșitoare. Sunt cunoscute și deja proverbiale faptele sale de milostenie. Cercetările corespondenței sale aflate la Academia Română au scos la vedere noi argumente pentru numirea ce i s‑a dat – „Iosif cel Sfânt”.

Chiar şi de copii se îngrijea. Ne‑a rămas peste timp corespondența cu grădinița din curtea Bisericii bucureștene Sfânta Ecaterina. Mitropolitul Iosif oferea, așa cum reiese din acte, suma de 500 de lei ca ajutor pe fiecare an, cu rugămintea „să nu știe multă lume”.

O viaţă închinată Moldovei. Model de rugăciune, de îndeplinire a pravilei monahale, nelipsind niciodată de la sfintele slujbe ale catedralei. Model de dărnicie şi bunătate. Un OM care a schimbat prin felul său de a fi un întreg oraş. Şi continuă să îl schimbe, prin predica sa tăcută, din umbra ctitoriei sale. Avem o icoană de „părinte”, de „bunic minunat”, un chip care ne poate mângâia în încercările noastre. Mitropolitul Iosif Naniescu ne zâmbește și astăzi din fresca ctitoriei sale! Mâine ne va zâmbi dintr‑o icoană luminată!

Să ne vedem cu bine în calendar, Sfinte Iosif cel mult Milostiv!

Nicolae Pintilie, Londra