Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 8 Noiembrie 2017 Ora: 15:14

Problematica diasporei ortodoxe din perspectiva documentului Sfântului și Marelui Sinod

Documentul intitulat Diaspora ortodoxă este unul deosebit de important pentru viața Bisericii. Tematica abordată de acest document a fost pusă pe ordinea de zi deoarece, odată cu mișcările de populații de la începutul secolului XX, Biserica Ortodoxă și-a consolidat prezența în afara teritoriilor canonice tradiționale. Astfel a apărut o entitate canonică nouă, diaspora ortodoxă, care a fost percepută de la început ca o formă atipică de manifestare eclezială, la care Biserica trebuie să găsească soluțiile apropriate atât din punct de vedere canonic, cât și pastoral-misionar.

Unii consideră că diaspora ortodoxă revelează incapacitatea Bisericii noastre de a trăi o raportare coerentă la canonicitate. În sprijinul acestei poziții este pusă în evidență anomalia situării mai multor episcopi într-o singură cetate, semn al unei nerânduieli canonice cronicizate. Alții consideră că organizarea misiunii Bisericii ținând cont de particularitățile culturale nu este altceva decât înzestrarea Bisericii cu mijloacele necesare pentru o misiune complexă, într-un mediu. Analizând acest document al Sinodului din Creta, este necesar să aducem mai întâi câteva clarificări terminologice, urmând ca apoi să punem în evidență răspunsurile pe care documentul sinodal le dă preocupărilor existente în spațiul eclezial, în legătură cu acest subiect.

a. Clarificări terminologice

Noțiunea de diaspora își are originea în termenul evreiesc galout, fiind legată, în accepțiunea sa clasică, de noțiunea prin care era desemnat poporul evreu ce se găsea în afara Palestinei (Iacov 1, 1, 1 Petru 1, 1). În această accepțiune, el desemnează în primul rând exilul, emigrarea prin constrângere, și se caracterizează prin rezistența la integrare în locul de imigrare și prin speranța de întoarcere în locurile natale. Pe lângă această abordare, unii consideră că la originea termenului folosit în limbile moderne este verbul grec speiro, cu prefixul dia-, care înseamnă „împrăștiere”. Prin acest cuvânt este desemnat un popor dispersat dincolo de teritoriul său tradițional, care se se caracterizează prin menținerea unei identități distincte de contextul sociocultural în care a imigrat1.

Sociologii folosesc termenul și la plural, vorbind despre diaspore şi înglobând în această noțiune nu numai diaspora etnică, ci și alte forme de manifestare ale unor grupuri identitare aflate în afara spaţiului lor propriu2. Astfel, putem vorbi despre o diasporă etnică, o diasporă confesională sau o diasporă etno-confesională3. Între aceste forme poate fi integrată și diaspora ortodoxă, definită ca fiind „comunitatea creștinilor ortodocși care trăiește în afara bisericilor teritoriale de origine și, în orice caz, în afara tuturor Bisericilor teritoriale ortodoxe”4.

Dacă elementul confesional este cel ce dă identitatea diasporei ortodoxe, elementul etno-cultural nu poate fi neglijat, el subliniind particularitățile de limbă și tradiții. În cadrul diasporei ortodoxe se constată însă două tipuri de raportare la elementul confesional și la cel etnic. La prima generație de emigranți, elementul etno-cultural este preponderent, credincioșii numindu-se ei înșiși români, greci, sârbi ortodocși. Începând cu a doua generație, o mare parte dintre ei se numesc ortodocși ruși, sârbi, greci, români. Această dinamică este firească în contextul integrării imigranților în societățile gazdă și ea marchează trecerea de la apartenența la diaspora etno-confesională la o prezență confesională marcată de valori etno-culturale.

b. Organizarea diasporei ortodoxe, aplicare a iconomiei canonice la nivel organizațional

Documentul adoptat de Sfântul și Marele Sinod subliniază decizia tuturor Bisericilor ortodoxe autocefale de a organiza diaspora în conformitate cu ecclesiologia, tradiția și practica Bisericii ortodoxe5. Această dorință este prezentată ca un proiect pe termen lung, pornind de la constatarea formulată în paragraful 1b care precizează că în faza actuală se aplică iconomia la nivel organizațional creând, într-o primă etapă6, 13 regiuni ale diasporei ortodoxe, enumerate în paragraful 3: Canada; Statele Unite ale Americii; America Latină; Australia; Noua Zelandă și Oceania; Regatul Unit al Marii Britanii și Irlanda; Franța; Belgia, Olanda și Luxemburg; Austria; Italia et Malta; Elveția și Lichtenstein; Germania; Țările Scandinave (fără Finlanda).

Paragraful 1b arată că diaspora ortodoxă este constituită ca o formă de iconimie organizațională, în condițiile în care ordinea canonică strictă ar fi să existe „un singur episcop într-o cetate." Această precizare face referire directă la canonul 8 al Sinodului I ecumenic, care arată că pentru a nu avea doi episcopi într-o cetate, episcopii catari primiți la ortodoxie trebuie să fie așezați în rândul horepiscopilor sau al preoților dacă în localitatea respectivă există deja un episcop ortodox.

Pornind de la această afirmație, ne întrebăm dacă monoepiscopatul, prin el însuși, are capacitatea de a rezolva în mod canonic strict problema diasporei ortodoxe. Este evident că suprapunerea jurisdicțiilor etnice în diaspora poate pune serioase probleme de ordin canonic7, dar oare este înțeleasă această problematică în toată complexitatea ei? Putem să vorbim de normalitate canonică doar evocând monoepiscopatul, fără să vorbim despre raportarea la realitatea canonică a Bisericii locale? Nu este oare vorba tot de dezordine canonică și atunci când avem un monoepiscopat, dar acesta nu este încadrat în realitatea canonică a Bisericii locale? Dacă în America Latină ar exista într-o regiune un singur episcop, membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, și credincioșii ortodocși de diferite origini, pentru fi integrați în Biserica Ortodoxă, ar trebui să fie integrați în Biserica Serbiei, ar fi oare vorba de normalitate canonică? Cu siguranță nu. Normalitatea canonică este atunci când poporul dintr-o regiune este organizat într-o Biserică locală și se consideră înainte de toate ortodox8, iar episcopul locului își asumă în mod deplin responsabilitatea canonică, fără a fi integrat într-o jurisdicție de la mii de kilometri distanță, marcată de un specific etnic și cultural-lingvistic total diferit de cel în care își desfășoară slujirea.

În această fază de manifestare a sinodalității la nivel panortodox, problematica diasporei a fost rezolvată prin asumarea faptului că suntem în fața unui context pastoral inedit și diaspora nu trebuie să provoace disensiuni, ci să se dovedească a fi un cadru de manifestare complementară a tuturor charismelor pe care popoarele le pot pune în valoare. Biserica afirmă nevoia pastorală de a lua în considerare specificul pastorației în contexte etno-culturale distincte.

Această valorizare complementară principiului teritorial nu este singulară în istoria Bisericii. În diocezele Asiei, Pontului și Traciei, pentru a asigura misiunea printre popoarele barbare, Biserica a decis să le acorde acestora o solicitudine pastorală distinctă, după cum o mărturisesc canoanele 2 de la Sinodului II ecumenic și canonul 28 IV ec. Canonul 2 II ec. arată că Bisericile lui Dumnezeu care sunt printre națiunile barbare trebuie să fie conduse „după cutuma stabilită de părinții noștri”. Ortiz de Urbina, vorbind despre acest canon și despre bisericile barbare situate în afara imperiului, subliniază că ele erau legate de marile Biserici mame care le-au evanghelizat. Biserica etiopiană era legată de Biserica Alexandriei, Biserica Persiei era legată de Biserica Antiohiei9. Canonul 28 Calcedon subliniază modul în care comunitățile barbare erau retrase jurisdicțiilor teritoriale mitropolitane, găsindu-se direct sub autoritatea patriarhului care hirotonea episcopii respectivi. În canonul 39 Trulan avem un alt exemplu care vorbește despre soluția canonică identificată cu ocazia dislocării ciprioților într-un alt teritoriu. Canonul nu cere ca imigranții să fie integrați în Biserica locului unde au ajuns, ci Bisericii poporului emigrant care avea o tradiție mai bogată i se dă dreptul de a hirotoni episcopul teritoriului în care au emigrat.

Prin aceste exemple, observăm că Biserica a găsit întotdeauna soluții organizatorice pentru a susține pastorația în circumstanțe excepționale și nu a subordonat grija pastorală unui principiu teritorial absolut10. În continuitate față de canoanele evocate mai sus, în deplină canonicitate, Sfântul și Marele Sinod a asumat organizarea celor 13 regiuni ale diasporei ortodoxe și a decis constituirea adunărilor episcopilor pentru fiecare regiune.

Ultimul paragraf al documentului privind diaspora subliniază faptul că Bisericile autocefale se angajează să nu îngreuneze procesul de reglementare în manieră canonică a chestiunii diasporei și că vor face tot ceea ce le stă în putință pentru a facilita lucrarea Adunărilor episcopilor și pentru a se stabili normalitatea ordinii canonice. Textul dă ca exemplu în acest sens angajamentul pe care Bisericile ortodoxe autocefale îl fac pentru a nu da ierarhilor titluri canonice deja existente. Această afirmație, pertinentă din punct de vedere canonic și deontologic, are o încărcătură foarte complexă, ea fiind concluzia unor dezbateri ample pe marginea titulaturii episcopilor din diaspora, care s-a concretizat chiar prin gesturi formale pline de sens. Consultând lista episcopilor prezenți, observăm că episcopii Patriarhiei ecumenice, care își desfășoară activitatea în diaspora, poartă titulatura țării unde rezidează, iar episcopii altor jusrisdicții sunt calificați ca fiind în țările respective. Din lecturarea acestor liste pe pagina oficială a Sinodului, am putea înțelege că Bisericile autocefale au fost de acord cu această poziție exprimată de Patriarhia ecumenică. Dacă însă consultăm documentele originale semnate, observăm că unii episcopi din diaspora ortodoxă au constatat modificarea titulaturii lor în momentul semnării documentelor și au corectat „eroarea materială” adăugând manuscris titulatura corectă. Chiar dacă acest aspect ar putea fi considerat de unii ca un mic detaliu, el este plin de semnificație.            Dacă episcopul ortodox al Patriarhiei ecumenice este Mitropolitul Austriei, de exemplu, nu ar însemna că el este episcopul unei Biserici locale, cu jurisdicție deplină? Dacă este așa, cum se împacă această titulatură cu afirmațiile din documentul privind autonomia, care arată că nu există jurisdicție directă exclusivă a unei Biserici locale în Diaspora (2e)?. Acest statut al Diasporei ortodoxe, ca fiind în grija pastorală a întregii Biserici, fără o competență jurisdicțională specifică exclusivă recunoscută vreunei Biserici oarecare, este arătată și de articolul 13 al documentului privind regulamentul Adunărilor episcopale, care dă Sinaxei Întâistătătorilor competența de a decide în privința modificării circumscripțiilor teritoriale ale diasporei ortodoxe.

Ca o concluzie a acestei scurte analize, aș sublinia faptul că organizarea diasporei ortodoxe prin decizia Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe întrunit în Creta este una de integrare a acesteia în canonicitate. Iconomia canonică exprimată prin orgainzarea unitară a diasporei ortodoxe instituind organismul consultativ pentru fiecare regiune, Adunarea episcopilor, nu trebuie să fie considerată ca o modalitate de a evita punerea în practică a principiilor canonice. Iconomia canonică exprimată prin dinamismul instituțional este ea însăși un principiu canonic care dă posibilitatea manifestării canonicității în circumstanțe particulare, așa cum este cazul diasporei.

Note:


1 .M. Eliade, La nostalgie des origines, Paris, Gallimard, 1971, pp. 85-89.
2. Pentru mai multe detalii despre diferitele „diaspore”, vezi Alain Medam, „Diaspora / Diasporas. Archétype et typologie”, Revue Européenne des Migrations Internationales, vol. 9, n° 1, 1993, p. 63-64.
3. Unitarienii au emigrat din cauza persecuțiilor religioase. Pentru mai multe detalii despre unitarieni, vezi Michel Baron, Les unitariens, Paris, L’Harmattan, 2004.
4. V. G.D. Papathomas, Le Corpus Canonum de l’Eglise Orthodoxe (1er-9e siècles). Le texte des Saints Canons ecclésiaux, Editions Pektasis, 2015, p. 1073.
5. N.. Lossky (1992), „La présence orthodoxe dans la diaspora et ses implications ecclésiologiques, de même que celles des Églises orientales catholiques”, Irénikon, t. 65, n° 3, p. 358.
6. Observăm că între aceste regiuni nu este inclus Extremul Orient, și din acest motiv textul face referire la o primă etapă în organizarea diasporei.
7. P. L’Huillier  (1978), „L’Unité de l’Église au plan local dans la diaspora”, Contacts, t. 30, n° 104, p. 403.
8. G. D. Papathomas (2004), „La relation d’opposition entre Église établie localement et Diaspora ecclésiale – L’unité ecclésiologique face à la co-territorialité et à la multi-juridiction”, L’Année canonique, vol. 46, pp. 83.
9. Ortiz de Urbina, Nicée et Constantinople, Paris, 1963, pp. 214-215.
10. V., pentru mai multe detalii în legătură cu raportul dintre principiile canonice și realitățile pastorale, Patriciu Vlaicu, „Les principes d’organisation ecclésiale face aux réalités contemporaines. Territorialité et responsabilité pastorale”, Année Canonique, 49, Paris, 2007, pp.181-190.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni