Problema cea mai gravă, foarte greu de rezolvat, rezidă în felul în care ne raportăm la puterea dumnezeiască. Unul din aspectele acestei probleme constă în faptul că puterea episcopului vine de la Dumnezeu. Așa cred Bisericile fidele tradiției străvechi. Rămâne însă o întrebare: cum știe un episcop că una sau alta din faptele sale, sau unul sau altul din cuvintele sale se întemeiază cu adevărat pe această putere dumnezeiască și nu decurge din tendințele, din caracterul sau din patimile sale proprii? Această problemă este cu atât mai complicată cu cât cei care dețin puterea, în Biserică sau în monarhii, se văd mereu în unire desăvârșită cu Dumnezeu. Răspunsul rațional la întrebarea mea este cunoscut: el sălășluiește în duhul de sobornicie și de cooperare care trebuie să prevaleze între episcopi și credincioși. Teoretic pare coerent, dar aici nu este vorba de teorie și nici de o simplă înțelegere rațională. Acestea există din belșug în Biserică, însă, pe plan existențial, cine este gata să admită că există o prăpastie între el și Dumnezeu?

De fapt, nu există răspuns rațional sau instituțional la această întrebare. Este adevărat că Biserica admite principiul soborniciei, care este pentru fiecare un fel de a recunoaște că are nevoie de celălalt. Însă în practica obișnuită acest sistem nu asigură o întâlnire existențială între cler și credincioși sau, după cum spunem astăzi, mireni. Nici chiar consultațiile permanente, dacă sunt impuse, nu pot aduce soluții de-a gata. Și chiar dacă sistemul colegial se limitează la întâlnirea espicopilor în sinoade, există întotdeauna posibilitatea de a crea excludere, de a suscita o majoritate care se opune unei minorități. Acestea sunt toate concepte care nu ar trebui admise în creștinism, chiar dacă trebuie să recurgem uneori la ele pentru a rezolva probleme practice. Sistemul sobornicesc nu se poate întemeia pe norme juridice; ca și în sânul Dumnezeirii, conceptul de număr care limitează nu se poate aplica aici. Altfel spus, nu am răspuns satisfăcător la această întrebare în planul rațional.

După pilda Sfintei Treimi și a Euharistiei, sobornicia este o taină, în sensul că este dată de Dumnezeu – deci poate și să nu fie. Ea se manifestă în măsura în care inimile sunt rănite de iubire și sufletele trăiesc în smerenie, nevoință și transparență, pentru a îngădui lui Dumnezeu să meargă acolo unde voiește și să fie, El singur, deținătorul puterii în trupurile pieritoare.