Sfântul și Marele Sinod, expresie a naturii sinodale a Bisericii

Biserica, Trup al lui Hristos, este comunitatea celor care mărturisesc pe Dum­nezeu în Sfânta Treime, pe temeiul Sfintei Scripturi și al Sfintei Tradiții și par­ticipă la viața comunională prin aceleași Sfinte Taine, slujbe liturgice și rânduieli canonice¹. Din aceste afirmații înțelegem că principalul criteriu pe care Biserica îl asumă în manifestarea ei este cel al unității, exprimată atât la nivelul mărturisirii de credință, cât și la cel al slujirii liturgice și al rânduielilor canonice.

Sfântul Ignatie al Antiohiei, unul dintre Părinții apostolici, arată marea responsabili­tate pe care o are credinciosul în raportarea lui la unitatea Bisericii, prin comuniunea cu episcopul și clerul care se află în jurul acestuia². La rândul său, episcopul are responsabi­litatea manifestării legăturii cu Biserica întreagă, prin așezarea pe aceeași cale, calea în Hristos, astfel încât Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt să fie slăvit în bună înțelegere³. Putem spune astfel, fără ezitare, că manifestarea sinodalității este și expresia esenței Bisericii de a fio prelungire a prezenței lui Hristos în umanitate⁴. Din această perspectivă, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că denumirea Bisericii este „sinod”⁵.

FELURILE SINOADELOR

Pornind de la modelul Sinodului din Ierusalim menționat în Faptele Apostolilor, ca­pitolul 15, s-a dezvoltat conștiința nevoii de manifestare a coresponsabilității celor puși în fruntea comunităților, atât pentru păstrarea nealterată a învățăturii de credință, cât și pentru păstrarea bunei rânduieli. În secolele II-III, izvoarele mărturisesc despre reuniuni sinodale, în primul rând cu ocazia alegerii episcopilor⁶ sau pentru judecată. Atunci când un episcop era ales de episcopii din vecinătate, exista convingerea că el este ales nu de un colegiu oarecare al episcopilor, ci de Biserica întreagă.

Canonul 37 apostolic arată că Sinodul episcopilor trebuie să se întrunească de două ori pe an, pentru a cerceta învățătura de credință și a rezolva problemele cu care se confruntă Biserica. Având în vedere că rân­duielile apostolice sunt mărturia învățăturilor transmise în Biserică din perioada aposto­lică până în secolul IV, ele reprezintă un te­zaur de elemente apostolice. Atunci când canonul apostolic afirmă că este necesar să se întrunească sinodul episcopilor, trebuie să se înțeleagă că a fost stabilită obligația tu­turor episcopilor ce au posibilitatea de a se întruni să o facă, pentru manifestarea co­muniunii și coresponsabilității.

Canonul 5 al Sinodului I ecumenic pune în evidență mai deslușit faptul că episcopii sunt solidari în ceea ce privește responsabi­litatea față de rânduiala din Biserică și că Sinodul este cel care are competența de a con­firma hotărârile pe care un episcop le dă sau de a cerceta problemele care pot să apară în­tre clerici și episcopi. Pentru aceasta, s-a socotit că este bine să aibă loc sinoade în fi­ecare an, de două ori pe an, în fiecare epar­hie (mitropolie), pentru ca obstea tuturor epi­scopilor eparhiei (mitropoliei) adunați la un loc să cerceteze întrebările cele de acest fel...”.

Odată cu organizarea Imperiului Roman în provincii, apare un context de structurare a sinodalității la nivel regional și, după cum ne arată canonul 9 Antiohia, în procesul de consolidare a sinodalității la acest nivel, un aspect important îl ocupă oportunitatea pe care o prezintă organizarea teritorială a imperiului, capitala provinciei fiind un loc spre care converg preocupările tuturor dem­nitarilor din acea regiune.

Biserica nu a organizat sinoade regiona­le pentru a fărâmița organizarea bisericeas­că, ci pentru a facilita comuniunea și comu­nicarea, ținând cont de condițiile efective pe care contextul geopolitic le punea la dispoziție. Canonul 5 Sardica arată că epi­scopii din vecinătatea provinciei sunt implicați în procedura de apel la judecata care a condamnat un episcop, iar canonul 6 Sardica arată că episcopul mitropoliei tre­buie să fie ales cu implicarea episcopilor din vecinătatea provinciei.

Astfel, putem constata de foarte timpu­riu constituirea unor sinoade supraprovinciale care au primit denumirea de sinoade locale sau regionale ori, atunci când a fost vorba de întrunirea episcopilor unui neam, sinoade naționale.

Începând cu perioada constantiniană a apărut și oportunitatea de a reuni episcopii din lumea întreagă, cu sprijinul infrastructu­rii puse la dispoziție de către autoritatea im­perială. Astfel a fost convocat Sinodul de la Niceea din 325, ca sinod general, iar acest tip de sinod era numit Mare, prin raportare la celelalte care aveau o talie mai restrânsă.

Odată cu asumarea religiei creștine ca religie de stat (380 d. Hr.), pornind de la modelul oferit de Sinodul I ecumenic, împărații s-au considerat responsabili de organizarea sinodală generală. Această competență imperială nu avea o natură ecle- zială, ci era pur și simplu o luare în consi­derare în mod realist a contextului în care Biserica se manifestă.

În cadrul procesului de structurare a or­ganizării sinodale, un sinod era recunoscut ca fiind Mare prin modul în care fusese con­vocat, dar cât de mare era el de fapt era sta­bilit de un alt sinod care îndeplinea rolul de receptare. Astfel, sinodul de la Sardica, deși convocat ca un sinod general, a fost recep­tat în timp ca un Sinod local, iar Sinodul III ecumenic, convocat ca un sinod local, a fost receptat ca sinod general. Adevărata Mărime a Sinodului nu a fost dată de numărul participanților și de aria geografică acope­rită, ci de importanța deciziilor și de modul în care acestea au fost receptate de către Biserică, iar încadrarea unui sinod într-o ca­tegorie sau alta a fost dată de conștiința bi­sericească manifestată sinodal.

SINODALITATEA - CADRUL DE REZOLVARE A TUTUROR PROBLEMELOR CARE POT SÄ‚ APARÄ‚ ÎN BISERICÄ‚

Așa cum mărturisește Tradiția canonică, sinodul este cadrul pe care Biserica îl creea­ză pentru a rezolva toate problemele care in­tervin în viața de zi cu zi, atât la nivel doctri­nar, cât și la nivelul asumării rânduielilor. Sinodalitatea este și un sistem canonic prin care Biserica este apărată în fața tendințelor schismatice. Canonul 19 de la Sinodul IV ecumenic este deosebit de clar în ceea ce privește rigoarea cu care a fost încadrată or­ganizarea sinodală, arătând că slăbirea ma­nifestării sinodale este pricină pentru ampli­ficarea problemelor. El afirmă: „A ajuns la urechile noastre faptul că în eparhii nu au loc sinoadele episcopilor cele stabilite canonic și, din această cauză, sunt neglijate multe din­tre chestiunile bisericești care necesită o în­dreptare. De aceea, sfântul Sinod a hotărât, conform canoanelor Sfinților Părinți, ca episco­pii din fiecare eparhie să se întrunească de două ori pe an, acolo unde ar aproba episcopul mi­tropoliei, și să îndrepteze fiecare problemă care se ivește. Iar episcopii care, rămânând în pro­priile lor orașe și trăind în stare de sănăta­te, fiind și liberi de orice angajament inevi­tabil și necesar, și totuși nu participă, să fie mustrați în chip frățesc ”.

Aceste precizări sunt de fapt o reiterare a prevederilor Canonului 20 Antiohia, care spune: „S-a hotărât că este bine ca pentru trebuințele bisericești și pentru rezolvarea con­troverselor să se țină în fiecare eparhie sinoa- de ale episcopilor de două ori pe an”.

Canonul 8 al Sinodului VI ecumenic întărește toate prevederile Tradiției canoni­ce, arătând înțelegere față de dificultățile de ordin practic și contextual ce ar putea să apară, dar subliniind că participarea la co­muniunea sinodală este o obligație funda­mentală. În același timp, canonul arată că în manifestarea sinodalității trebuie să se țină cont de contextul efectiv în care un si­nod se poate întruni și că ritmicitatea sino­dului trebuie să fie stabilită de cel căruia i-a fost conferită misunea de a fi vector de uni­tate, primatul. Boicotarea participării la ma­nifestarea sinodală este considerată ca fiind un act vrednic de mustrare.

În concluzie, putem afirma că Biserica a asumat sinodalitatea, de la începuturile organizării ei, ca un cadru de manifestare a comuniunii, pornind de la modelul oferit de Sinodul apostolic. Chiar dacă, așa cum arată canonul 37 apostolic, toți episcopii care pot trebuie să se întrunească periodic, în principiu de două ori pe an, pentru a re­zolva toate problemele cu care se confrun­tă Biserica, datorită contextului geopolitic au fost organizate în timp sinoade provin­ciale sau naționale, sinoade regionale și sinoade generale. Sinoadele supraregionale erau considerate ca Mari Sinoade și ele pu­teau fi receptate ca Sinoade Ecumenice sau Sinoade Locale, în funcție de modul în care erau privite deciziile luate în timpul acesto­ra și importanța lor pentru viața bisericeas­că. Competența de a evalua mărimea unui Sinod revine tot manifestării sinodale, fiind vorba de un proces prin care este exprimat consensul eclezial.

Din elementele prezentate mai sus con­siderăm că poate fi dedus fără echivoc faptul că Sinodul din Creta este un Sfânt și Mare Sinod al Bisericii, reunind reprezentanți ai Sfintelor Sinoade din Bisericile autocefale. După închiderea lucrărilor, el a intrat în faza de receptare, iar un viitor Sfânt și Mare Sinod va avea competența de a se pronunța asupra calității documentelor rezultate și asupra im­pactului acestora pentru viața Bisericii.

Pr. Conf. Patriciu VLAICU