Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 13 Ianuarie 2017 Ora: 15:14

Sfântul și Marele Sinod, împliniri, provocări şi perspective

Întrunirea Sfântului si Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, în perioada Rusa­liilor a anului 2016, în Creta, a fost pen­tru întreaga Biserică un timp de împli­nire a unui deziderat vechi de mai bine de un secol, dar si un moment de conştientizare a provocărilor puse în evidenţă de reanimarea la nivel general a tradiţiei sinodale. Secolele XIX-XX, prin faptul că au fost vremuri în care s-au constituit Bisericile autocefale moderne, au valorizat într-un mod cu totul aparte sinodalitatea la nivel regional, tomosurilede pro­clamare a autocefaliilor modernesubliniind explicit că Sfântul Sinod al noii Biserici auto­cefale este cea mai înaltă instanţă de autorita­te bisericească, vector de unitate şi coresponsabilitate. Secolele XX-XXI, prin dinamica fără precedent în care a fost antrenată socie­tatea în ansamblu, dar şi Biserica, au vocaţia de a trece la un alt nivel şi din acest motiv este firesc să se constituie şi într-un timp de re-animarea sistemului sinodal la nivel general.

Chiar de la începutul procesului de iniţiere a proiectului unei mai eficiente co­municări şi manifestări a unităţii panorto­doxe, unii teologi au privit cu rezervă per­spectiva acestui nou început de drum1. Alţii au exprimat un entuziazm cu valenţe complexe2, pornind de la nevoia pe care o are Biserica Ortodoxă de a da un răspuns în faţa unei lumi care se întrevedea deja ca fiind marcată de globalizare şi de comprimarea coordonatelor timp-spaţiu în era revoluţiei comunicării şi mobilităţii.

Fiecare dintre aceste abordări are un re­sort întemeiat, dar nu epuizează înţelegerile legate de motivaţia şi profunzimile temei, care nu poate fi evitată de discursul teolo­gic şi instituţional-ecleziologic contempo­ran. Expresia „le monde est un village” nu mai este doar o metaforă. Printr-o nouă ra­portare la timp şi spaţiu, lumea întreagă a devenit o mare metropolă, creându-se un cadru socio-cultural şi chiar instituţional-eclezial cu particularităţi care acum un secol erau greu de prevăzut.

In acest context, considerăm că eveni­mentul petrecut în perioada Rusaliilor 2016 în Creta, asumat unanim de către toate Bisericile autocefale ca fiind o etapă impor­tantă în manifestarea sinodalităţii la nivel general, necesită o evaluare amplă, dar în acelaşi timp marcată de realism canonic şi ecleziologic-instituţional.

Canonul 37 apostolic, purtător al unei conştiinţe bisericeşti anteriorare dezvoltării unor structuri de organizare complexe pe baza suportului oferit de Imperiul Roman, arată obligaţia pe care o au episcopii să se în­trunească de două ori pe an ca „să examine­ze între ei dogmele dreptei-credinţe şi să so­luţioneze controversele bisericeşti care au avut loc”. Această afirmaţie generică, ce nu face apel la un nivel regional mai restrâns sau mai larg, arată de fapt că toţi cei care au pri­mit chemarea de cârmuire în Biserică au şi datoria de a o manifesta în coresponsabilitate, fiecare fiind învestit cu autoritatea Bisericii întregi, dar exercitând-o într-un context con­cret, particularizat de provocări şi experienţe distincte care trebuie să fie receptate de în­tregul corp eclezial. Parafrazând acest canon, cred că este evidentă invitaţia pe care o face tuturor episcopilor, primii dintre slujitorii co­muniunii ecleziale, de a se întâlni şi a mărtu­risi faţă către faţă, de câte ori este cu putinţă. Dacă privim onest circumstanţele în care acest canon a fost dat, nu putem să nu fim de acord că în zilele noastre este mai uşor episcopilor din întreaga lume să se reunească decât era în secolul IV să se întâlnească episcopii unei regiuni geografice cu o rază de câteva sute de kilometri.

Pornind de la această înţelegere, cred că avem datoria morală să evaluăm în mod re­alist încadrarea vieţii bisericeşti în sinodali- tate şi să ne hrănim din darul comuniunii izvorât din aceasta, încercând să aducem, fi­ecare la nivelul lui, roadele pe care Dumnezeu ne învredniceşte să le purtăm.

De la iniţiativa întrunirii unui Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe până la concretizarea ei a fost nevoie de mai bine de 100 de ani. Primii 50 de ani au fost nece­sari pentru o receptare propriu-zisă a de- mersului3, iar următorii mai bine de 50 de ani pentru elaborarea unei strategii de co­municare, dialog şi evaluare4.

Cauzele etalării acestui proces pe o pe­rioadă aşa de extinsă sunt multiple, iar re­sorturile sunt complexe. Unii consideră că motivul real este legat de faptul că Biserica Ortodoxă nu are o conştiinţă sinodală care să se exprime în mod regulat la nivel gene­ral. Din această perspectivă, sinodalitatea ecumenică ar fi expresia unui eveniment eshatologic, neputându-se vorbi despre o Biserică universală în accepţiune geografi­că, deoarece ecumenicitatea eclezială, ca noţiune, transcende spaţiul. Imediat ce vor­bim despre Biserică în ecumenicitatea ei, trebuie să afirmăm că Biserica, deşi se ma­nifestă în lume, nu este domintată de com­ponenta lumească, şi în consecinţă la nive­lul ecumenic5 se întâlnesc elementele de manifestare perenă cu cele eshatologice. Din acest motiv, orice încercare de structurare a sinodalităţii la nivel universal riscă ori să supraevalueze sistemul instituţional şi să ducă la excese de valorizare canonică a vec­torilor de autoritate şi putere bisericească, ori să relativizeze aceiaşi vectori, datorită faptului că Biserica nu cunoaşte pârghii de manifestare efectivă a jurisdicţiei la nivel ge­neral, toate aspectele privind decizia şi au­toritatea canonică imediată fiind de competenţa nivelului local, şi doar în subsi­diar acestea sunt manifestate la diferite ni­veluri ale sinodalităţii6.

O altă categorie de analişti consideră că nu putem vorbi despre reorganizarea mani­festării regulate a sinodalităţii ecumenice deoarece, până în zilele noastre, din motive foarte practice, nici nu a putut fi vorba des­pre o manifestare regulată la acest nivel şi, în consecinţă, orice analogie cu manifestă­rile sinodale generale anterioare este mar­cată de subiectivitate. Sinoadele ecumeni­ce din primul mileniu pot fi considerate evenimente eshatologice deoarece doar pro­nia dumnezeiască a putut face ca în condiţii de transport şi comunicare atât de limitate să existe o expresie universală a sinodalităţii. În aceste condiţii, universalitatea manifes­tării sinodale din acele vremuri nu a fost an­corată atât în comuniunea orizontală a Bisericilor, cât în comuniunea verticală a acestora7. În aceeaşi linie de analiză, unii consideră că tocmai complexitatea proble­melor cu care se confruntă Biserica la nivel panortodox face dificilă sau chiar imposibi­lă reuşita unui astfel de demers dacă este marcat de calcule omeneşti8.

Luând în considerare toate aceste realităţi, cred că nouă, profesorilor de teo­logie, ne revine nu atât datoria de a marca procesul de manifestare sinodală prin abor­dări şi analize teoretice care au toate şansele să fie categorisite drept scolastice, cât de ana­liză a rezultatelor manifestărilor sinodal-comunionale concrete, pentru a distinge mo­dul în care omul se străduieşte şi cum Dumnezeu plineşte strădaniile venite dintr-un imbold de bună-credinţă. Cu alte cu­vinte, în faţa marii taine a Bisericii, noi, cle­rici sau mireni, fie persoane cu competenţe de analiză teologică sau trăitori nesofisticaţi ai credinţei, nu ne putem mulţumi doar cu

o  contemplare mistică, extatică, lipsită de atitudine umană concretă, ci trebuie să fa­cem tot ce ne stă în putinţă pentru a trăi credinţa în toată complexitatea ei şi să înţelegem consecinţele acestor trăiri atât în plan local, cât şi comunional general.

Pornind de la aceste constatări, în nu­merele următoare ale revistei Apostoliavoi prezenta o analiză a ceea ce eu am putut înţelege din procesul sinodal derulat în aceşti mai bine de 100 de ani, fără pretenţia ca de­mersul meu să fie altceva decât o firavă mărturie despre modul în care un preot şi o per­soană preocupată de înţelegerea Tradiţiei canonice a Bisericii înţelege şi asumă inte­grarea persoanelor şi comunităţilor în sino- dalitate în sensul etimologic, acela de a fi îm­preună pe aceeaşi cale, a vieţii în Hristos.

Astfel, în numărul următor voi prezen­ta câteva reflecţii asupra a ceea ce poate fi numită „natura sinodală a Bisericii”, pentru a înţelege locul sinodalităţii în viaţa de co­muniune eclezială. În următoarele apariţii voi încerca să observ modul în care această manifestare a fost pregătită în secolul XX şi concretizată la începutul secolului XXI, iar mai apoi voi face o abordare concretă a do­cumentelor Sinodului din Creta, pentru a-i înţelege mai bine împlinirile, provocările şi perspectivele pe care le deschide.

Nădăjduiesc ca acest demers să se con­stituie într-o firavă contribuţie la o liniştire a înţelegerilor şi preocupărilor omeneşti pentru ceea ce înseamnă participarea noas­tră la lucrarea lui Dumnezeu în lume prin Biserică - Trup al lui Hristos, în care fieca­re avem datoria de a ne asuma rolul de mă­dulare vii şi responsabile.

Note:


  1. În cadrul Primului Congres al Facultăților de Teologie, întrunit la Atena în perioada 29 noiembrie-6 decembrie 1936, profesorul de drept canonic al Facultății de Teologie din Atena H. Alivisatos a pus în evidență obstacolele care stau în fața unei manifestări regulate a sinodalității la nivel general. Vezi, pentru mai multe detalii, Hamilcar Alivisatos (ed.), Procès verbaux du Premier Congrès de théologie orthodoxe à Athènes, 29 novembre-6 décembre 1936, Atena, 1939, pp. 254-256.
  2. Vezi în acest sens Lucian Florea, „Participarea și contribuția Bisericii Ortodoxe Române la Conferințele interortodoxe din prima jumătate a secolului XX”, în Ortodoxia XIV (1962), pp. 181-193.
  3. Patriarhul Ioachim al III-lea a enunțat pentru prima dată acest gând în 1902, dar abia în 1952, Patriarhul Athenagoras a ajuns în situația de a putea sensibiliza toate Bisericile autocefale spre un demers de comunicare regulată structurată în vederea pregătirii Sfântului și Marelui Sinod. Vezi, pentru mai multe detalii, Pr. Dr. Gheorghe Soare, „De la Vatoped la Rhodos“, înBiserica Ortodoxă Română LXXIX (1961), nr. 9-10.
  4. Cu etapa marcată de întâlnirea de la Rhodos din 1961 putem vorbi despre o pregătire regulată și sistematică a manifestării sinodale la nivel panortodox, care a fost încununată de Sinodul întrunit în Creta. Vezi pentru mai multe detalii Viorel Ioniță, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până în 2009, Ed. Basilica, București, 2013.
  5. Este mai potrivit să vorbim despre nivelul ecumenic decât despre nivelul universal, deorece tradiția bisericii folosește această noțiune pentru a marca prezența Bisericii în lume.
  6. Vezi pentru mai multe detalii Pr. Patriciu VLAICU, „Principiul ierarhic-sinodal al ecumenicităţii în Biserica Ortodoxă”, în Volum Omagial Ioan Ica Sr.,Editura Renaşterea, Cluj-Napoca2007.
  7. Din acest motiv am putea spune că un sinod ecumenic nu este expresia universalității geografice cât este expresia deplinei comuniuni în credință, dincolo de timp și spațiu. Părintele Stăniloae face o analiză deosebit de pertinentă a perspectivelor legate de problematica întrunirii unui Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe în Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Opinii în legătură cu viitorul Sfânt și Mare Sinod Ortodox”, în Ortodoxia XXV (1973), nr. 3.
  8. VeziHamilcar Alivisatos (ed.), Procès verbaux du Premier Congrès de théologie orthodoxe à Athènes, 29 novembre-6 décembre 1936, Atena, 1939, p. 256.
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni