Este sigur că El întărește Biserica. După Învierea Sa, El îi învestește pe toți apostolii cu aceeași putere și le spune: „Precum M-a trimis pre mine Tatăl, și Eu vă trimit pe voi. Și acestea zicând, a suflat și a zis lor: luați Duh Sfânt. Cărora veți ierta păcatele, se vor ierta lor, și cărora le veți ține, vor fi ținute”. Între timp, pentru a face să fie evidentă unitatea, autoritatea Sa, a pus în locul acestei unități o origine purcezând dintr-unul singur. Bineînțeles că ceilalți apostoli au fost ceea ce a fost Petru, înzes-trați cu o deținere comună egală a cinstei și puterii, dar la bază există unitatea, pentru ca nouă să ne fie arătat că Biserica lui Hristos este una. Acest caracter unic al Bisericii, Sfântul Duh îl pune în evidență în Cântarea Cântărilor, punând în gura Domnului aceste cuvinte: „Una este po-rumbița mea, desăvârșit a mea, este una a maicii sale, aleasă celei ce o a născut pre ea.”. Cel care nu menține această unitate în Biserică, crede că va păstra credința? Cel care se împotrivește Bisericii și care îi rezistă, poate avea încredere că se află în Biserică, devreme ce fericitul Apostol Pavel, la rândul său, învață aceeași doctrină și înfățișează taina unității în acești termeni: „Un trup și un Duh, precum și chemați sunteți într-o nădejde a chemării voastre, un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu?”.

Iată, așadar, unitatea pe care trebuie să o ținem și să o păzim cu tărie, cu precădere noi, episcopii, cărora ne-a fost încredințată conducerea Bisericii, spre învederarea faptului că slujirea episcopală este de asemenea una și nedespărțită. Fie ca nimeni să nu înșele frații printr-o minciună, nimeni să nu stâlcească adevărul printr-o perfidă trădare!

Episcopatul este unul, și fiecare episcop deține o parte indivizibilă. Biserica este una, devenind diversitate atunci când se extinde prin acea creștere care îi este aducătoare de rodnicie: în acest chip și razele soarelui sunt o mulțime, însă lumina sa e una, ramurile unui copac sunt multe însă trunchiul său e unul, bine întărit într-o rădăcină care îl ține tare, și care, întocmai precum dintr-o singură fântână apa se scurge în nenumărate pârâiașe, cu toate că bogăția lor pare dispersată datorită generozității unei abundențe debordante, unitatea acestora este păzită, în pofida a toate, în izvorul lor. O rază despărțită de soarele ca atare, nu-și poate împărți lumina; taie copacului o ramură, aceasta din urmă nu va putea să înmugurească; desparte un pârâiaș de la fântâna sa, după aceasta el va seca. În același fel și Biserica, inundată de strălucirea Domnului, își întinde razele peste tot pământul și cu toate acestea e o singură lumină care se extinde peste tot, fără ca unitatea trupului să fie împărțită; ea acoperă lumea întreagă sub crengile sale, datorită abundenței rodniciei ei; ea își arată pâraiele cu curgere bogată, și cu toate acestea există doar un izvor și o sursă, o singură maică bogată în prinoasele înnoite prin rodnicia sa: din nașterea ei noi ne primim nașterea, din laptele ei, hrana, din Duhul ei, viața.

Ciprian al Carthaginei, Unitatea Bisericii,  Cerf, SC 500, Paris 2006, pp. 177-187