Nu numai invidia, dar cu mult mai cumplit chiar decât invidia, dorinţa de această înaltă dregătorie înarmează de obicei pe mulţi împotriva celui ce are această dregătorie. Întocmai ca feciorii care, în dorinţa de a ajunge cât mai repede stăpâni pe averea părintească, îngreunează bătrâneţele părinţilor, tot aşa şi unii dintre aceştia, când văd că cineva ocupă dregătoria preoţească vreme îndelungată, pentru că nu-1 pot omorî, se silesc să-l scoată din dregătorie. Că toţi doresc să fie în locul lui şi fiecare din ei nădăjduieşte că spre el are să se îndrepte dregătoria.

Grija de văduve

Văduvele, din pricina sărăciei, din pricina vârstei şi din pricina firii lor femeieşti, se poartă cu obrăznicie nemăsurată. Sau, ca să vorbesc mai limpede, strigă când nu trebuie, învinuiesc fără motiv, se plâng de lucruri pentru care ar trebui să mulţumească, critică ce ar trebui să laude. Întâistătătorul Bisericii trebuie să rabde totul cu curaj; să nu se mânie când îl supără fără rost, nici când îl ţin de rău pe degeaba. Că e drept să-ţi fie milă de văduve pentru nenorocirea ce le-a lovit, nu să le insulţi; şi e cea mai mare cruzime să calci în picioare nenorocirea lor şi să adaugi la durerea sărăciei şi durerea ocării. De aceea un bărbat prea înţelept, care a văzut cât de iubitori de câştig şi cât de mândri sunt oamenii, dar a cunoscut bine şi cât de grozavă e sărăcia, încât e în stare să doboare la pământ pe cel mai viteaz om şi e în stare să-l facă să nu se mai ruşineze adeseori de nimic, a spus: „Pleacă la sărac urechea ta, fără să te întristezi şi răspunde-i cu blândeţe cele de pace” (Sirah 4, 8). 

Trebuie, deci, ca cel ce poartă grijă de ele să fie atât de îndelung-răbdător, încât nu numai să nu le mărească tristeţea prin cuvinte de ocară, ci, dimpotrivă, chiar cea mai mare parte din tristeţea lor să le-o aline cu cuvinte de mângâiere. După cum cel care a fost ocărât când a fost miluit, nu simte folosul banilor primiţi, din pricina rănii făcute de ocară, tot aşa şi cel care aude un cuvânt bun şi primeşte milostenia însoţită de cuvinte de mângâiere, se bucură şi se veseleşte mai mult, iar milostenia ajunge de două ori mai mare, din pricina chipului în care i-a fost dată. Cuvintele acestea nu-s ale mele; rostesc spusele acelui bărbat prea înţelept, care ne-a sfătuit şi mai înainte. „Fiule, spune el, când faci bine, nu da naştere la plânsete; iar când dai, nu adăuga cuvinte care supără! Oare roua nu potoleşte chiar arşiţa? Aşa că e mai bun cuvântul decât datul. Iată că un cuvânt bun este mai bun decât milostenia; dar un bărbat plin de har le are pe amândouă” (Sirah 18, 15-17).  

Grija de fecioare

În ce priveşte purtarea de grijă de fecioare, teama este cu atât mai mare cu cât şi bunul acesta este mai de preţ, iar ceata fecioarelor este mai împărătească decât celelalte. Au şi început să năvălească în ceata acestor sfinte mii şi mii de femei pline de nenumărate păcate. De aceea aici e şi mai mare jalea. 

După cum nu e acelaşi lucru când păcătuieşte o fată liberă şi când păcătuieşte slujnica ei, tot aşa nu-i acelaşi lucru când păcătuieşte o fecioară şi când păcătuieşte o văduvă. A ajuns un lucru obişnuit ca văduvele să flecărească, să se ocărască unele pe altele, să se linguşească, să fie obraznice, să se arate pretutindenea şi să se plimbe prin piaţă. Fecioara însă se pregăteşte pentru lucruri mai mari; râvneşte să trăiască cea mai înaltă filosofie, făgăduieşte să arate pe pământ vieţuirea îngerilor, îşi pune în gând ca în acest trup să săvârşească faptele puterilor celor fără de trupuri. Fecioarele nu trebuie să călătorească mult şi de prisos; nu le este îngăduit să rostească vorbe deşarte şi fără rost; nu li se cade să cunoască ocara şi linguşeala nici măcar din nume. 

Din pricina asta au nevoie de o foarte mare pază şi de mai mult ajutor. Duşmanul sfinţeniei, diavolul, totdeauna şi mai cu seamă pe ele le atacă şi stă lângă ele, gata să le înghită (1 Petru 5, 8), dacă ar aluneca cumva şi ar cădea. În afară de diavol, oameni, oameni mulţi, uneltesc împotriva lor; iar împreună cu toţi aceştia le atacă furia firii. Şi, ca să spun pe scurt, fecioarele au de dus o îndoită luptă: sunt atacate şi din afară, şi sunt necăjite şi dinăuntru. 

De aceea mare este teama celui ce poartă grijă de ele; dar mai mare e primejdia şi durerea, dacă – Doamne fereşte! – se întâmplă vreun lucru nedorit. Dacă pentru un tată fata lui înseamnă „priveghere, iar grija de ea îi alungă somnul” (Sirah 42, 11) – şi doar un tată are numai atâta teamă, să nu rămână fata lui nemăritată, să nu poată face copii, să nu fie urâtă de bărbatul ei –, ce va pătimi episcopul, care nu are niciuna din aceste griji, ci altele, cu mult mai mari decât acestea? Aici nu-i necinstit un bărbat, ci Însuși Hristos. Neputinţa de a face copii se mărgineşte la atâta că aduce ocara asupra ei; răul acesta însă duce la pierderea sufletului.

Turma

Dar şi îndatorirea de judecător are nenumărate neplăceri. Dă mult de lucru şi are atâtea greutăţi câte nu au judecătorii civili. Este greu să descoperi dreptatea şi să n-o strici după ce ai descoperit-o. Îndatorirea asta de judecător nu-ţi dă numai mult de lucru şi nu e numai plină de greutăţi, dar mai e şi foarte primejdioasă. Unii oameni mai slabi şi-au pierdut credinţa pentru că n-au avut pe cineva care să-i apere când au venit peste ei unele încurcături. Mulţi nedreptăţiţi urăsc mai mult pe cei care nu i-au ajutat decât pe cei care i-au nedreptăţit; nu vor să ţină seamă că judecătorului i s-au înfăţişat greşit faptele, nici că faptele au fost foarte greu de judecat, nici că puterea preoţească are o limită; nu vor să ţină seamă de nimic, ci ei înşişi sunt judecători neiertători; cunosc o singură apărare: să scape de necazurile ce-i apasă. Iar dacă episcopul, ca judecător, nu-i poate scăpa, nu scapă nici el de osânda lor, de-ar aduce mii şi mii de motive întru apărarea sa. 

Dacă episcopul nu umblă în fiecare zi din casă în casă, mai abitir decât negustorii de mărunţişuri, face mari greşeli. Vor să fie vizitaţi de episcop nu numai cei bolnavi, ci şi cei sănătoşi. Nu-i îndeamnă la asta evlavia, ci vor să-şi atragă cinste şi vază asupra casei lor, prin vizitele episcopului. Dacă se întâmplă ca vreodată episcopul, silit de vreo nevoie, să viziteze mai des pe vreun bogat sau pe vreun înalt demnitar al statului, pentru câştigul obştesc al Bisericii, îndată îi atacă bunul nume, spunând că le face vizite spre a-i măguli şi a-i linguşi. 

Dar pentru ce vorbesc de sprijinul dat de episcop şi de vizitele sale pastorale? Chiar numai salutările, pe care le dă unuia sau altuia, aduc asupra episcopului o povară atât de mare de învinuiri, încât adeseori este scârbit şi doborât de supărare. I se cere socoteală şi de felul cum caută cu ochii. Mulţimea îi cercetează cu de-amănuntul faptele şi gesturile cele mai obişnuite: tonul glasului, expresia feţei, tăria râsului. Şi spun: „Cu cutare a râs mai mult, era cu faţa veselă şi l-a salutat în gura mare; pe mine, mai puţin şi de mântuială”. Dacă episcopul este în vreun loc unde sunt adunaţi mulţi oameni şi dacă nu-şi plimbă ochii pe la toţi când vorbeşte, mulţimea socoteşte lucrul acesta o ocară. 

Cum poate face faţă unor atât de mulţi acuzatori, dacă nu este foarte tare de fire, fie pentru a nu i se aduce astfel de învinuiri, fie pentru a scăpa de ele, după ce i s-au adus. 

Ar trebui ca episcopul nici să nu aibă acuzatori; dar dacă asta nu-i cu putinţă, atunci să caute să spulbere învinuirile lor; iar dacă nici acest lucru nu-i uşor, că unora le place să învinuiască pe degeaba şi la întâmplare, atunci să stea cu curaj în faţa tristeţii pricinuite de aceste învinuiri. Cel învinuit pe bună dreptate suportă cu uşurinţă pe cel ce-l învinuieşte – pentru că nu este un acuzator mai aspru decât conştiinţa, de aceea, dacă suntem ţinuţi de rău mai întâi de acest prea aspru judecător, suportăm cu uşurinţă pe acuzatorii din afară, care-s mai blânzi decât conştiinţa noastră –, dar cel care nu se simte cu vreun păcat pe conştiinţă, când este învinuit pe nedrept, se mânie repede şi este uşor doborât de tristeţe, dacă n-a învăţat mai dinainte să suporte cu curaj prostiile mulţimii. Că nu-i cu putinţă, nu-i cu putinţă să nu te tulburi şi să nu suferi din pricina unei atât de mari nesocotinţe, când te vezi clevetit şi osândit pe nedrept. 

Poţi oare să spui ce durere simte episcopul când trebuie să arunce pe cineva afară din sânul Bisericii? Bine ar fi dacă răul s-ar mărgini numai la durere! Dar nu, chinul e şi mai mare. Se teme ca nu cumva acela, pedepsit mai mult decât trebuie, să nu pătimească cele spuse de fericitul Pavel: „să nu fie doborât de mai multă mâhnire” (2 Cor. 2, 7). 

Ce să spun de flecărelile credincioşilor noştri? Nu sunt mai mici decât atacurile ereticilor şi ale păgânilor, ci dau chiar mai multă bătaie de cap învăţătorului Bisericii. Unii credincioşi iscodesc, din simplă curiozitate şi fără rost, acelea care nu le sunt de vreun câştig de le-ar afla şi nici nu-i cu putinţă să le afle. Alţii, iarăşi, cer lămuriri despre judecăţile lui Dumnezeu şi se silesc să măsoare adâncul cel mare al lui Dumnezeu. Scriptura doar spune: „judecăţile Tale sunt adânc mare” (Ps. 35, 6). Vei găsi însă puţini credincioşi care să se intereseze de dreapta credinţă şi de o bună vieţuire; cei mai mulţi iscodesc şi caută acelea care nu pot fi găsite; şi mânie pe Dumnezeu de le caută. Dacă ne silim să aflăm pe acelea pe care Dumnezeu n-a vrut să le aflăm, nici nu le vom afla – căci cum e cu putinţă, dacă Dumnezeu nu vrea? –, şi singura urmare a acestor iscodiri este că ne primejduim. Dar cu toate că aşa stau lucrurile, totuşi preotul riscă să-şi capete faima de mândru sau de prost, dacă, întemeiat pe autoritatea slujbei sale, închide gura celor care caută răspuns la aceste întrebări fără de răspuns. De aceea întâistătătorul Bisericii trebuie să se folosească şi aici de multă pricepere, ca să îndepărteze şi pe credincioşi de la astfel de întrebări nesăbuite, dar să scape şi de faima de prost şi îngâmfat. 

Pentru a face faţă tuturor acestor greutăţi, nu i s-a dat preotului alt ajutor decât ajutorul cuvântului. Dacă este lipsit de puterea cuvântului, atunci sufletele credincioşilor săi – vorbesc de credincioşii mai slabi în credinţă şi mai iscoditori – nu vor avea o soartă mai bună decât corăbiile veşnic ameninţate de furtună. De aceea preotul trebuie să facă totul ca să dobândească această putere, puterea de a predica

Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie, 3, 11-3, 14 & 4, 5, Sophia, 2004