Spre deosebire de episodul cu Zaheu sau cu femeia cananeeancă, evanghelia din această zi nu are nimic istoric. Este o pildă, una din istorisirile evreieși pe care rabinii le folosesc pentru a se face înțeleși în profunzime. Și această pildă atât de faimoasă, are mai multe mesaje, învăluite întrucâtva în limbajul ei metaforic. 

Primul mesaj privește relația personală cu Dumnezeu. Aceasta este fundamentală. Este tipică experienței biblice. Niciun popor de pe pământ nu L-a cunoscut pe Dumnezeu într-un mod atât de real, de personal, de experimental. Întreaga Biblie se bazează pe dialogul dintre Dumnezeu și om. Vedem bine că cele două personaje ale acestei mici istorisiri au în comun faptul că I se adresează direct lui Dumnezeu. Și trebuie să știm că exact acest lucru ni se propune pentru aceste patruzeci de zile: să avem sau să întreținem o formă sau alta de dialog cu Domnul nostru. Fie că suntem drepți, fie că suntem păcătoși, faptul că suntem în comunicare cu Dumnezeul nostru este un colac de salvare. 

Apoi, al doilea mesaj care ni se trimite este că nu e de ajuns să fim în comunicare și în dialog cu Domnul, chiar dacă acest lucru este fundamental. Dar nu ajunge. Ni se propune să fim plăcuți lui Dumnezeu și să fim binecuvântați de El. Cel mândru, cel care se laudă cu religia și cu credința lui, nu Îi poate plăcea lui Dumnezeu, pentru că, dacă înțelegem bine, nu aceasta este preocuparea lui. Fariseul din pildă, spre deosebire de cea mai mare parte a fariseilor din lumea iudaică, nu este cu adevărat interesat de Dumnezeu, nu este interesat decât de el însuși și de imaginea bună pe care ar vrea să le-o dea celorlalți despre sine. Cum i-ar păsa lui să Îi placă lui Dumnezeu, din moment ce nu este interesat de El? Al doilea personaj, dacă îl privim cu atenție, nu este nici el interesat de Dumnezeu: este vorba de slăbiciunea unei rugăciuni de pocăință care ține de egocentrism, dacă ne gândim bine. Cu toate acestea, Mântuitorul afirmă că vameșul îi este plăcut. A fi îndreptățit înseamnă aici a fi găsit drept, a fi coerent cu ceea ce este drept din punct de vedere dumnezeiesc.

Or, ce este drept în rugăciunea acestui om, care este destul de centrat pe sine însuși? Este faptul că, indirect, el dă slavă milostivirii Domnului. Cunoaștem acest lucru prin rugăciunea Numelui lui Iisus, care se mai numește și „rugăciunea inimii”. Dacă este adevărat că ea prezintă pericolul unei prea mari concentrări asupra sinelui, mai ales în cea de-a doua parte („miluiește-mă pe mine...”), este mai ales o mărturisire a milostivirii dumnezeiești. A-I spune lui Dumnezeu „miluiește-mă” înseamnă chiar acest lucru. Ceea ce îl face pe vameș, și pe fiecare dintre noi, plăcut Domnului, chiar dacă nu ne gândim decât la noi înșine, precum aceste două personaje. Ceea ce ne făgăduiește participarea la bucuria Creatorului nostru este faptul că dăm slavă milostivirii Lui. Fariseul pare că ignoră această milostivire. Or, Domnul vrea mai ales să fie cunoscut ca Dumnezeu al milostivirii; acesta este scopul Întrupării, a le arăta oamenilor, care cred că știu că Dumnezeu este drept, că El este milostiv. Ceea ce ne „îndreptățește”, pentru a folosi chiar acest cuvânt, este recunoașterea implicită sau explicită că Dumnezeu este bun, că este răbdător, că nu cere decât să ierte, că este iertare prin excelență, așa cum este iubire prin excelență; este milostivirea în Persoană. Și este adevărat că, prin experiența pocăinței, descoperim că Domnul este iubirea și milostivirea în Persoană.