Să observăm că Hristos, alegând temele pentru pildele Sale, pornește de la elemente ale vieții de zi cu zi și de la meseriile oamenilor. Aici, de pildă, abordează de trei ori la rând probleme legate de agricultură (semănătorul, grâul și neghina, grăuntele de muștar), grăitoare pentru un popor de agricultori, dar și probleme culinare (femeia care face pâinea pentru casă), grăitoare pentru toate gospodinele. Erau teme care atingeau inima ascultătorilor Săi.

După Sf. Matei și Sf. Marcu, Hristos se află acasă la El, în Capernaum, „pe țărmul mării Galileei, șezând într-o corabie” (probabil a lui Simon-Petru), și vorbește unor „mulțimi multe”, care reprezintă poporul evreu, poporul Său, Israel.

Pilda grăuntelui de muștar este relatată de cei trei sinoptici, iar cea a aluatului nu este relatată decât de Sf. Matei și de Sf. Luca. În ciuda faptului că sunt scurte, ambele sunt comentate pe larg de Părinții Bisericii.

Să abordăm mai întâi pilda grăuntelui de muștar, care, la Sf. Matei, urmează după pilda grâului și a neghinei.

„Împărăția lui Dumnezeu¹ [«a cerurilor»¹, la Matei] este asemenea…”. Foarte des Hristos începe astfel. Pentru aceasta a venit pe pământ, pentru a ne mântui de moartea trupească și duhovnicească și pentru a ne duce în Împărăția Tatălui Său ceresc, unde vom intra în comuniune desăvârșită cu Dumnezeiasca Treime. Acesta este țelul vieții noastre. Trebuie deci ca cei care-L ascultă să facă legătura între ce va spune şi acest țel. Comparațiile pe care le va face cu viața de zi cu zi (căci acesta este chiar înțelesul termenului de pildă, de parabolă²) sunt destinate să-i facă pe oameni să înțeleagă conținutul duhovnicesc al acestui țel. Este o pedagogie remarcabilă, pentru că se pune la nivelul tuturor.

„Împărăția cerurilor este asemenea grăuntelui de muștar.” Grăuntele³ este cel din care se face muștarul: este vorba de o plantă erbacee cu flori galbene. Grăunțele⁴ sale sunt foarte mici (mai mici decât grăunțele de grâu), dar planta poate atinge și doi metri înălțime, ceea ce e foarte mult pentru o „iarbă care face sămânță” (Fac 1, 29), și poate deveni un arbust. Agricultorii, care sunt numeroși în acest popor, ascultă cu atenție. Semănătorul este Dumnezeu Însuși, Dumnezeu Tatăl, după cum Hristos a dat de înțeles în pilda semănătorului (Mt 13, 4-9). Sămânța este Hristos, Dumnezeu Fiul, după cum spun Sf. Ilarie de Poitiers⁵ și Sf. Ambrozie din Milano⁶, dar se poate considera și că este vorba de chipul lui Dumnezeu în om: este mic, pentru a nu ne zdrobi și a nu ne constrânge, pentru că Dumnezeu vrea să cooperăm cu El. Trebuie să lucrăm pentru a fi pământ bun, pentru ca grăuntele să poată răsări și crește. Iar prin harul lui Dumnezeu şi al Sfântului Duh, grăuntele devine un copac, adică ajunge la  asemănarea cu Dumnezeu. Sf. Ambrozie amintește și că Hristos a comparat credința cu un grăunte  de muștar, care ne poate face să mutăm munții (Mt 17, 19). „Câmpul” era la început grădina Edenului, care va deveni Biserica. Iar mica plantă va deveni „un copac”, omul desăvârșit, îndumnezeit, care unește pământul și Cerul. Am putea spune că este vorba despre o sinteză extrem de condensată a cugetelor dumnezeiești legate de destinul omului. „Păsările cerului”, care „vin și se sălășluiesc în ramurile lui” (Mt și Lc), sau „la umbra lui” (Mc), sunt Îngerii din Ceruri, după cum crede Sf. Ambrozie (dar el socotește că acest copac este Hristos); însă am putea crede și că este vorba despre omul desăvârșit, îndumnezeit, pe care îngerii vin să-l slujească. Pentru Sf. Ilarie este vorba despre păgânii care vor veni să-și găsească odihna în Biserică.

Sfântul Efrem Sirul⁷ vede în această pildă simbolul propovăduirii evanghelice, la început mică, dar care mai apoi a cucerit tot pământul.

Imediat după aceea, Hristos istorisește pilda aluatului din făină, grăitoare pentru femeile⁸ care Îl ascultă, și care este în același spirit.

În societățile antice, femeile erau temelia și centrul casei, al căminului. Unul din rolurile importante pe care le aveau era de a pregăti și de a coace pâinea, baza alimentației. Făina și apa erau cele două ingrediente (dimpreună cu sarea). Însă, fără aluat, frământătura nu se dospea și nu se puteau obține decât niște turte (azime) imposibil de mâncat, care nu aveau decât o valoare memorială și religioasă (pentru sărbătoarea Paștelui). Aluatul provine din fermentarea în apă caldă a bacteriilor și a drojdiilor prezente în mod natural în făină și în apă. Aluatul trebuie deci pregătit dinainte. Însă el reprezintă foarte puțin în raport cu făina amestecată cu apă. E de ajuns să se pună o cantitate foarte mică și să se frământe. Domnul spune că aluatul este „ascuns în trei măsuri de făină”. Sf. Efrem spune că „aluatul lucrează făina pentru a o preschimba tainic după chipul său. El supune întreaga masă de făină puterii sale ascunse.”.

Regăsim aici aceeași simbolistică din pilda grăuntelui de muștar, aluatul putând să simbolizeze lucrarea Fiului sau a Duhului. Sf. Efrem vede aici Evanghelia, care a cucerit universul, și de asemenea „trupul Domnului [care s-a semănat] în masa familiei lui Adam”. Sf. Ilarie Îl vede pe Domnul Însuși, acoperit de trei măsuri de făină, „Legea, care a pus temelia, Prorocii, care au vestit, și Evangheliile, care au împlinit”. Sf. Ambrozie are o opinie apropiată: „Fiul lui Dumnezeu a fost ascuns în Lege, arătat tainic de Proroci și împlinit în Evanghelie.”. Sf. Ioan Gură de Aur⁹ vede o imagine a Bisericii: „După cum aluatul își împrăștie puterea nevăzută în toată frământătura, ucenicii convertesc lumea întreagă.”. Cei 12 bărbați [Apostolii], care au fost aluatul, au schimbat și au sfințit tot pământul. Sf. Ambrozie mai arată și că doctrina creștină este un aluat. El găsește pentru asta o dovadă a contrario, atunci când Hristos îi sfătuiește pe ucenicii Săi să se ferească „de aluatul fariseilor și al  saducheilor” (Mt 16, 6), [care sunt cugete ale Satanei].

Prin aceste pilde simple și pe înțelesul tuturor, Hristos inițiază poporul în cea mai înaltă teologie: Dumnezeu S-a făcut mic în noi pentru ca noi să devenim mari în El, S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu. Sămânța dumnezeiască este mică de tot, fără înfățișare exterioară, dar închide în ea atotputernicia dumnezeiască. Această taină este conformă cu firea lui Dumnezeu și ne arată antinomia divină între smerenie și atotputernicie. Dacă Dumnezeu nu făcea kenoza Slavei Sale necreate și a atotputerniciei Sale, nu am putea nici să fim, nici să intrăm în comuniune cu El, în chip liber, din dragoste.

Aceste două pilde au păstrat aceeași valoare pentru noi, pentru fiecare creștin din timpul nostru, la 2000 de ani de când însăși Gura lui Dumnezeu le-a spus. După cum spune Domnul: „cel care are urechi de auzit să audă” (Mt 13, 9).

Fie ca Duhul Sfânt să ne dea să auzim!