Scena se petrece a doua zi după intrarea mesianică a lui Iisus în Ierusalim (Floriile), când, aclamat de popor și de prunci ca „Fiu al lui David”, adică Mesia, a trebuit să înfrunte ura marilor preoți, a cărturarilor și a fariseilor, care „căutau cum să‑L piardă” (Mc 11, 18)¹. Domnul, necăjit și întristat, se întoarce la prietenii Săi în Betania, unde găsește puțină alinare. Însă a doua zi, adică astăzi, Se întoarce cu curaj la Ierusalim, în Templu, pentru a‑Și duce la sfârșit lucrarea de evanghelizare. Şi pune în practică ceea ce spusese, zicând că este „Păstorul cel Bun” al oilor², înfruntându‑i pe lupii duhovnicești cu un curaj supraomenesc. Aceste patru zile vor fi pentru El adevărate Patimi morale înaintea Patimilor Sale trupești. Membrii Sinedriului nu vor înceta să‑L agreseze și să‑L atace, în cuvânt, în pridvorul Templului, acolo unde se credeau „la ei acasă”; când, de fapt, Hristos era Cel care se afla „acasă”³. Chiar înainte de a ajunge la Ierusalim, Iisus a făcut să se usuce un smochin care nu i‑a dat roade⁴ Lui, lui Dumnezeu; este o imagine simbolică a evreilor care‑L respingeau, și cărora deja le prezisese gheena focului, iadul cel veșnic⁵, atunci când fariseii L‑au acuzat că îi alungă pe demoni cu Beelzebul⁶ și când le va spune fariseilor în Templu: „veți muri în păcatul vostru”⁷.

Încă de la sosirea Sa în pridvorul Templului, „marii preoți și cărturarii” se apropie de El (în timp ce El „vestea Vestea cea Bună” poporului) (Lc 20, 1) și Îi pun o întrebare directă: „Cu ce putere faci acestea ? [Adică să‑i învețe pe oameni mântuirea și să vestească apropierea Împărăției lui Dumnezeu.] Și cine Ți‑a dat puterea aceasta?”. Întrebare de căpătâi pentru membrii Sinedriului, fiindcă ei dețin puterea religioasă, iar Iisus din Nazaret nu le‑a cerut nimic (ar fi trebuit să ne întrebe întâi pe noi, de unde vine acest rabbi care ne sfidează?). Hristos‑Dumnezeu nu Se lasă niciodată închis de nimic și de nimeni. Căci ştie gândurile tuturor oamenilor. Şi răspunde tot printr‑o întrebare: „Botezul lui Ioan de unde a fost? Din cer sau de la oameni?”. Întrebare încuietoare! Dacă ar fi răspuns „din Cer”, [i‑ar fi întrebat] „pentru ce nu ați crezut în el?”; iar dacă ar fi răspuns „de la oameni”, trebuiau să se „teamă de popor, fiincă toți îl socoteau pe Ioan proroc”. Atunci ei rămân muți, fără glas. Iisus închide discuția: „Nici Eu  nu vă spun cu ce putere fac acestea.”. Din moment ce nu credeți în Dumnezeu, nu are nici un rost să vă arăt cugetele Tatălui Meu ceresc. A dejucat cursa întinsă în ascuns.

Însă Domnul nu Se oprește aici, merge mai departe, pentru a încerca, totuși, să‑i învețe. „Dar ce vi se pare?...” Și istorisește o scurtă pildă, a celor doi fii.

Un om avea doi fii. Este vorba deci de un tată, de Tatăl ceresc. El îi spune primului: „Fiule, du‑te astăzi și lucrează în via Mea.”. Via este lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, la care îl cheamă pe om să împreună‑lucreze cu El la propria sa îndumnezeire și la transfigurarea cosmosului. Fiul spune nu. Tatăl nu‑i reproșează nimic și îi respectă libertatea. Dumnezeu nu Se impune niciodată, doar Se propune. Apoi acest fiu „se căiește” și se duce. Tatăl îi spune același lucru și celui de‑al doilea fiu, care zice da. Dar nu se duce. Și îi întreabă: „care dintr‑aceștia doi a făcut voia tatălui?”. Iar ei într‑un glas răspund: cel dintâi. Atunci Hristos arată „morala” istorisirii: „adevărat vă spun⁸ că vameșii și desfrânatele ajung înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu”, căci Ioan a venit și nu ați crezut în el, pe când vameșii și desfrânatele au crezut. „Iar voi nici măcar nu v‑ați căit după aceea.” Voi – Israel – ați spus da pe urmele lui Avraam, Moise și David. Însă Îl respingeți pe Mesia, pe care aceia L‑au vestit dimpreună cu prorocii voștri, și vreți să‑L omorâți [Hristos citește în inimi]. În vreme ce oamenii păcătoși, cei care mai întâi nu au ascultat de Dummezeu și au respins calea sfințeniei, s‑au convertit, primindu‑L pe Mesia. Iar voi nicidecum nu vă căiți pentru uciderea de Dumnezeu, pe care o pregătiți și pe care o veți săvârși. Le‑a întins mâna vrăjmașilor Săi, dar ei nu au vrut să o apuce.

Îndată după aceea, ca o concluzie la ceea ce a spus, Domnul va istorisi o pildă și mai lămurită, pilda vierilor ucigași, cea mai înfricoșătoare din toată Evanghelia, care corespunde exact cu sitația pe care ei și El o trăiau atunci. Și aceasta se va împlini peste patru zile.

Pilda celor doi fii se adresează evreilor, dar și întregii Biserici. Cei doi fii simbolizează evreii și neamurile. Tatăl ceresc vrea să îi mântuiască pe toți oamenii și îi cheamă pe toți să împreună‑lucreze cu El. Păgânii au spus mai întâi nu, închinându‑se la idoli, apoi au crezut în Hristos și s‑au dus să lucreze în via lui Dumnezeu, Biserica. Israel a spus mai întâi da, apoi l‑a respins pe Mesia. Și nici nu s‑a căit (de 2000 de ani încocace).

Se pare că membrii Sinedriului nu au înțeles pilda celor doi fii. Însă au înțeles‑o foarte bine pe a doua, a vierilor ucigași, după mărturia celor trei Sinoptici. Dar nu se vor schimba: peste patru zile Îl vor aresta pe Iisus, apoi Îl vor judeca, Îl vor osândi la moarte și Îl vor da pe mâna păgânilor, pentru a fi schingiuit și ucis. Orbirea oamenilor căzuți este un mister (la fel și a lui Satana și a demonilor). Este posibil ca pricina să fie incredibilul respect pe care Dumnezeu îl are pentru libertatea noastră, lucru care ne depășește. În fond, nu îndrăznim să‑L vedem pe Dumnezeu așa cum este. Ideile noastre preconcepute și mitologice, labirintul impresiilor noastre psihice, fricile noastre și pretenția noastră copilărească sunt un obstacol, ne încețoșează privirea. Numai dacă murim nouă înșine vom putea îndrăzni să vedem bunătatea și frumusețea lui Dunnezeu, așa cum fac sfinții. Însă aceasta este cea mai mare asceză, lucrul cel mai greu de văzut, pentru că este lăuntrică și pur duhovnicească.

Dincolo de conținutul duhovnicesc al acestei pilde, care este dumnezeiesc, putem să admirăm arta prin care Hristos – în firea Sa omenească – știe să înfrunte ura, să dejoace capcane, să se ferească de lovituri, să‑Și deruteze agresorii fără a se lăsa niciodată închis. În această luptă, Hristos rămâne liber și senin. Nimic din afară nu pune stăpânire pe El. Ca om, inima Sa rămâne mereu în Dumnezeu. Este modelul nostru desăvârșit.

Însă această pildă ni se poate aplica fiecăruia dintre noi. Hristos ne învață următorul lucru: cuvântul – angajamentul oral – nu este de ajuns, trebuie să facem, să împlinim. A mai spus același lucru, sub altă formă, în Cuvântul Său de început: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Cel din ceruri.” (Mt 7, 21). Ne mai învață și că ne putem mereu schimba, că ne putem căi. Ne dă nădejde.

Fie binecuvântat în veci cu Tatăl și cu Duhul!