Hristos a săvârșit numeroase vindecări în timpul vieții Sale publice, tămăduind multe boli, dintre care și orbirea, care este una dintre cele mai rele. Persoana atinsă de orbire se găsește în întuneric, neavând pe nimeni față către față, și rămâne închisă în ea însăși, ceea ce simbolizează cu putere păcatului omului, care în grădina din Eden Îl „vedea” pe Dumnezeu și vorbea cu El. Adesea nu știm nimic despre cum făcea Hristos, dar uneori ne este dat să vedem cum proceda.¹ Așa se întâmplă şi aici, în chip foarte lămurit, motiv pentru care am numit această întâmplare o „taină a vindecării”.

Evenimentul nu este relatat decât de Sf. Marcu, deci printr-un martor ocular, căci acesta a făcut cunoscută Evanghelia propovăduită de Petru la Roma. Lucrurile se petrec imediat înainte de Schimbarea la Față. Ne aflăm deci spre sfârșitul celui de-al doilea an de misiune al lui Hristos, cu puțin timp înainte de „urcarea Sa către Ierusalim”.

Domnul, care tocmai a săvârșit cea de-a doua înmulțire a pâinilor², la răsărit de marea Galileei, merge de-a lungul lacului și ajunge cu ucenicii Săi în Betsaida, un sat de pescari³ aflat pe marginea lacului, la aproximativ 5 km. de Capernaum,  dar de cealaltă parte a gurii Iordanului, către răsărit. Este satul de unde veneau Petru, Andrei și Filip, dar cu siguranță și Iacov și Ioan, care erau tovarăși de lucru cu Petru și Andrei. Satul se găsește în Tetrarhia lui Filip (Irod Filip), unde Hristos avea mai multă libertate decât în Tetrarhia lui Irod Antipa [Galileea], în care se găsea oraşul Capernaum. Iisus făcea probabil naveta între Capernaum și Betsaida, pentru că cinci dintre Apostolii Săi locuiau acolo: distanța era ușor de străbătut cu barca și acolo putea să stea pe la unii dintre ei. Este de mirare că 5 dintre cei 12 Apostoli erau de origine din acest sat și că Hristos le-a spus unora dintre ei (Petru și Andrei, Iacov și Ioan): vă voi face „pescari de oameni”, ce ceea ce corespunde cu etimologia numelui satului.

Apostolii aduc la Iisus un orb și Îi cer „să Se atingă de el” pentru a-l vindeca. Sf. Ieronim⁴ le atribuie acest cuvânt: „Atinge-Te de el și se va vindeca.”. Erau siguri că o simplă atingere a mâinii lui Hristos – mâna lui Dumnezeu – îl putea vindeca de toate bolile. Iisus este atât de faimos în Galileea, încât simpla Sa venire într-un loc dădea naștere la o uriașă nădejde de vindecare pentru o mulțime de bolnavi și de îndrăciți. Cum toată lumea se cunoaștea în aceste sate, Apostolii sunt, desigur, solicitați pentru a-i aduce pe acești nefericiți la Învățătorul. În cazul de față, Domnul va lucra altfel decât de obicei. „L-a luat pe orb de mână și l-a scos afară din sat.” Avem aici o frumoasă imagine a lui Hristos, care vine să îl ia de mână pe omul căzut pentru a-l readuce pe drumul vieții. Cu toții suntem niște orbi pe care Hristos îi ia de mână, dacă nu ar face aceasta nu am putea vedea lumina adevărului.                                   

Apoi scuipă în ochii lui și îi freacă ochii cu mâinile, ca și cum l-ar fi uns. Saliva este apă, este o imagine a botezului, iar a avea ochii umezi înseamnă a plânge; or, lacrimile de pocăință au fost întotdeauna considerate de Biserică un al doilea botez. Saliva mai îngăduie şi ca gura omului să rămână umedă, iar el să poată vorbi (o gură uscată nu poate scoate un cuvânt). Păcatul l-a făcut pe om orb și mut. Sf. Ieronim insistă mult asupra salivei: „saliva lui Hristos este vindecătoare”; apoi face legătura dintre salivă, „emanație a subtanței însăși a lui Hristos”, și cuvântului lui Hristos, „care izvorăște din gura Sa”. După care, în sfârșit, își pune mâinile pe capul său. Mâinile lui Dumnezeu sunt cele care l-au zidit pe Om, care au sculptat Omul din țărâna pământului.⁵ Aici Îl vedem pe Fiul zidindu-l din nou pe acel om. Mâna este și cea care transmite energiile dumnezeiești, binecuvântarea.⁶

Acum ajungem la lucrul cel mai de mirare: Domnul îl întreabă dacă vede ceva.  De fapt, îi cere să facă un efort, să coopereze la vindecarea sa. Întrebarea se apropie de ceea ce le va spune de mai multe ori bolnavilor care Îl rugau: crezi în Mine? Crezi că am puterea de a te vindeca? Iar orbul „își ridică ochii”⁷. Ne dăm seama de aici că avea capul plecat, ca un nefericit, și că îl ridică, sau deschide pleoapele, de obicei închise; în ambele cazuri avem de-a face cu o ridicare. Orbul începe să zărească forme: „zăresc oamenii; îi văd ca pe nişte copaci umblând”. Nu vede încă foarte bine, dar e mai bine, vede ceva. E pe calea vindecării. Văzând că nu se îndoiește, Domnul va face acum cel mai important lucru: Își pune din nou mâinile, însă peste ochi. De fapt, poruncește ochilor: vedeți! Vă zidesc din nou. Atunci orbul vede bine: „vedea toate, lămurit”. A ajuns la lumina adevărului, căci Hristos este „Lumina cea adevărată”.⁸

Acest ritual, care prevestește tainele bisericii noastre, este bogat în învățături. Hristos nu i-a cerut nimic mai înainte orbului, pentru că S-a încrezut în cei care îl aduceau dinaintea Lui, „nașii” lui⁹ (Apostolii), dar a procedat treptat, pentru a-i verifica credința în El și pentru a-l face să participe la propria vindecare. Acest lucru este confirmat de Sf. Efrem Sirul: „Vindecarea acestui orb se face treptat, pe măsura creșterii credinței sale, Domnul nostru dându-i în același timp ochi văzuți și ochi nevăzuți. Orbul a crezut puțin câte puțin, iar Hristos i-a dat să vadă puțin câte puțin. Pe măsură ce se năștea o mică lumină în ochii săi, se năștea o mare lumină în cugetul său.”¹⁰.

Tot ce face Hristos aici se referă la trup. Boala acestui om era fizică, trupească (și nu psihică sau duhovnicească, așa cum sunt cazurile de posedare). Hristos se adresează trupului și chiar atinge organul bolnav, ochii, pe care-i umezește. Însă, adresându-Se trupului, Se adresează și sufletului, căci trup și suflet alcătuiesc o singură ființă.¹¹ Putem să mai subliniem și rolul timpului: vindecarea nu se face imediat, ci se înscrie într-un timp. Hristos ne învață răbdarea, încrederea în Dumnezeu, și ne îndeamnă să înaintăm, să evoluăm.

Epilogul este la fel de uimitor ca și fapta însăși, căci fraza în greacă este ambivalentă, după cum a văzut foarte bine Sf. Ieronim: „L-a trimis acasă [la casa lui]”, însă adăugând: „să nu intri în sat”, ceea ce poate părea contradictoriu. Găsim aici mai multe înțelesuri.

Prima parte a frazei (l-a trimis la casa lui) poate fi un îndemn: dă mărturie alor tăi (casei tale) despre harul pe care ți l-a dat Dumnezeu, după cum i-a spus îndrăcitului gherasenian care voia să-L urmeze: întoarce-te la casa ta și mărturisește harul lui Dumnezeu, fă-te misionar.

Cea de-a doua parte a frazei este mai grea, pentru că putem presupune că fostul orb își avea casa în sat. Hristos nu voia ca persoanele vindecate să propovăduiască minunile Sale, fiindcă voia să fie crezut pe cuvânt, pentru însuși conținutul învă-țăturii Sale; nu voia să fie perceput ca un fel de vrăjitor, ca cineva care avea „daruri”, care voia să câștige oamenii de partea sa uimindu-i, subjugându-i.¹² Voia, după cugetele Tatălui Său ceresc, să fie primit și iubit fără niciun alt motiv, după cum Dumnezeu ne iubește fără motiv şi ne lasă mereu liberi. De mai multe ori în Evanghelie Îl vedem poruncindu-le aspru celor vindecați să nu vorbească despre vindecarea lor. Însă aceasta poate însemna și nu te întoarce înapoi, nu reveni la păcat, ți-am îngăduit să vezi lumina, Cerul; acum mergi către lumină, către Dumnezeu.

Putem adăuga și un posibil motiv practic: mișcările mulțimii în jurul persoanei Sale erau atât de puternice, că uneori nu Se mai putea mișca, fiind împiedicat să se deplaseze pentru nevoile misiunii Sale (vedem acest lucru la vindecarea slăbănogului din Capernaum, unde mulțimea este atât de numeroasă, încât nu se mai putea intra sau ieși din casă – Mc 2, 2).¹³

Desigur că Apostolii sunt prezenți, cel puțin unii dintre ei. Văzându-L pe Învățător făptuind, ei sunt inițiați astfel în vindecările miraculoase (vor face și ei multe, la rândul lor). Iar Biserica, pe urmele lor, va proceda asemenea când va săvârși „tainele”, mai ales Botezul, Mirungerea și Sfântul Maslu.

La botez, de pildă, preotul face mai întâi exorcismele, apoi unge trupul cu untdelemnul catehumenilor și în sfârșit îl afundă în apa sfințită; există o progresie, iar aspectul trupesc, fizic, este important. În ritualul roman antic, slujitorul punea salivă peste buzele și urechile catehumenului și striga „effeta!” (deschide-te). În toate riturile botezului, în Răsărit ca și în Apus, slujitorul pune mâna (sau mâinile) peste catehumen. Iar în ritul apusean pune mâinile și la Mirungere.

Toate aceste taine ne vin de la Hristos, Marele nostru Preot veșnic, Episcopul inimilor noastre. Fie ca El Însuși, cu Duhul Sfânt, să făptuiască prin mâinile episcopilor și ale preoților Bisericii!