Îndrăznim să spunem că aceste cuvinte ale Domnuluițin de simplul bun simț. Într‑adevăr, cine ar putea, cu un simplu cuvânt sau prin atingere, să vindece bolnavi incurabili și să învieze morți, cine ar putea să citească gândurile tainice ale inimilor, cine ar putea hrăni un întreg oraș cu câteva bucăți de pâine și câțiva peștișori, cine ar putea merge pe apă, cine ar avea puteri asupra spațiului și a timpului?  Oamenii de știință nu ar vorbi nici ei altfel: priviți și acceptați rezultatele experiențelor noastre științifice, care sunt obiective, independent de persoanele noastre. Dumnezeu – Sfânta Treime – este cu siguranță Ființa cea mai nedrept tratată pe pământ, iar Hristos‑Dumnezeu, Omul cel mai neînțeles și „urât pe nedrept”³. Trebuie să ai cu adevărat o inimă de piatră și un duh demonic pentru a nu admira bunătatea și frumusețea creației Sale.

Avem înaceste pasajeun frumos exemplu al bunătății Sale către toți, pe care am putea‑o chiar califica de „obișnuită”.Aceste două vindecări se petrec probabil în Capernaum, deoarece versetul 28 precizează: „după ce a intrat încasă”;lucrul acesta corespunde la evangheliști cu casa din Capernaum, unde Domnul trăia în obște cu ucenicii Săi și care era „cartierul Său general”.

Evenimentele se petrec chiar după învierea fiicei lui Iair: ne aflăm, deci, spre mijlocul primului Său an de misiune. Hristos se întoarce de la Iair, pe a cărei copilă de 12 ani a înviat‑o, și este probabilînsoțit de unii dintre ucenicii Săi, carefuseseră de față la cele două minuni precedente.⁴ Dar este urmat șide doi orbi. Cum? Probabil pentru că erau și ei de față la învierea copilei și auzul lor foarte fin le‑a îngăduit să urmărească alaiul lui Hristos. Și nu se mulțumesc să‑L urmeze, ci strigă la El: „miluiește‑ne, Fiul lui David”. „Fiul lui David”⁵ era unul dintre principalele criterii de recunoaștere a lui Mesia. Această rugăciune prefigurează rugăciunea „Numelui lui Iisus”⁶. De ce strigă? Pentru că nu au alt mijloc de a‑și manifesta prezența. Iar Dumnezeu îiaude mereu pe cei care strigă spre El.

Faptul că‑L urmează pe Iisus până acasă arată că au încredere în El. Domnul ajunge „acasă”⁷.

Această situație seamănă foarte mult cu a celor doi orbi din Ierihon⁸ (Mt 20, 29‑34), dar este vorba de două evenimente diferite, mai ales pentru că acest eveniment se petrece la sfârșitul misiunii pământești a lui Hristos, nu departe de Ierusalim, dar și pentru că era de față o mulțime numeroasă. Aici, Domnul este „acasă la El” și nu pare să fi existat nicio mulțime, ci numai ucenicii Săi. Ne aflăm în viața de zi cu zi.

Orbirea este unul dintre marile simboluri ale păcatului omului⁹, pentru că protopărinții noștri, Adam și Eva, neascultând de Dumnezeu, au pierdut vederea lui Dumnezeu, iar a nu mai vedea lumina soarelui simbolizează nevederea luminii necreate. Orbirea a fost întotdeauna o mare încercare, care întemnițează persoana într‑o izolare tragică, dar era mult mai gravă în epoca antică decât acum.

Iisus nu‑i va vindeca imediat. Le pune o întrebare: „Credeți că pot să fac Eu aceasta [să vă vindec]?”. Credeți cu adevărat că Eu sunt Mesia, Fiul lui Dumnezeu? Domnul vrea să‑i responsabilizeze și să leîngăduie să seînalțe duhovnicește prin vindecarea minunată pe care o va săvârși. Nu vrea să fie luat drept un „vindecător”, căruia i s‑ar fi transmis „secrete” și care ar avea „puteri”, cum existau în lumea antică și cum mai există și astăzi. Vrea să fie recunoscut drept ceea ce este: Hristos. Răspunsul lor este clar și răspicat: „da, Doamne”. Atunci le atinge ochii și îi vindecă pe dată, zicând: „după credința voastră, fie vouă”. Admirabilă pedagogie, care îlface pe om să conlucreze la vindecarea sa, la mântuirea sa. Apoi le dă această poruncă: „vedeți, nimeni să nu știe”. Acest lucru poate părea straniu, însă Domnul voia să fie crezut pe cuvânt. Dumnezeu vrea mereu să fie crezut pe cuvânt, pentru ca noi să putem avea cu El o relație de încredere, de copii față de Tatăl lor, o relație de iubire. Binefacerile pe care le primim de la Dumnezeu nu trebuie să ascundă gratuitatea unei relații de iubire. Dincolo de binefacerile pe care le primim de la El, Domnul ne pune implicit această întrebare: Mă iubești pentru Mine însumi, după cum Eu te iubesc pentru tine însuți, gratuit?

Evident că cei doi vindecați nu țin cont de poruncă: aleargă peste tot urlând de bucurie și strigând numele lui Iisus. Nu aveau cum să tacă…

La foarte scurt timp, Hristos izbăvește un îndrăcit mut, care‑și regăsește vorbirea, dar Evanghelia nu spune mai mult, numai că fariseii vor rosti împotriva Lui acest cuvânt sacrilegiu și blasfematoriu: „cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Dar am abordat acest subiect grav și înfricoșător într‑un alt articol.¹⁰

Câteva versete mai departe (v. 36), Sf. Matei adaugă: „văzând mulţimile, I s‑a făcut milă de ele,că erau necăjiteşi rătăcite ca nişte oi care n‑au păstor”.

Această milă a lui Hristos pentru noi, oameni căzuți, este o comoară, e cea mai mare bogăție a noastră, este izvorul nădejdii noastre, al vindecării și al mântuirii noastre.