Lucrările tămăduitoare ale Domnului, minunile Sale, au fost de două feluri: vindecări (fizice, psihice, duhovnicești) și exorcisme (izbăvirea celor îndrăciți). Vindecările ating inima oamenilor, pentru că toți se confruntă cu boala. Dar existau deja în lumea antică vindecări neexplicate, care de fapt erau miraculoase fără a se ști, căci Duhul Sfânt lucrează fără încetare, ca și Tatăl, ca şi și Fiul, însă în taină.¹ Exorcismele arătau încă și mai mult puterea dumnezeiască a lui Hristos, căci adevereau tuturor că Iisus avea putere asupra duhurilor – sub Cer –, asupra demonilor, lucru cu adevărat dumnezeiesc. Avem aici un frumos exemplu, cu atât mai interesant cu cât se petrece într‑o sinagogă (loc duhovnicesc prin excelență) și într‑o zi de sabat, cea mai sfântă dintre cele șapte zile ale săptămânii evreieşti. Acest exorcism este relatat de Sf. Marcu (adică de Sf. Petru²) și de Sf. Luca în cam aceiași termeni.

Domnul se află chiar la începutul misiunii Sale, în Galileea. La Sf. Marcu lucrurile se petrec îndată după chemarea primilor patru ucenici, pe țărmul mării Galileei, înaintea vindecării soacrei lui Petru.³ La Sf. Luca lucrurile se petrec după ce Hristos a fost alungat din Nazaret, ca urmare a predicii Sale din sinagogă, ceea ce a dus la așezarea Lui în Capernaum, nu departe de Tiberiada, în inima „Galileei neamurilor” (simbol al lumii căzute), chiar înaintea vindecării soacrei lui Petru.³

Capernaumul⁴ era un loc strategic pentru evanghelizarea Galileei, loc care va sluji drept teren de experiență pentru întregul Israel (ba chiar pentru lumea întreagă, fiind un punct de întâlnire între evrei și păgâni), căci era situat chiar în inima Galileei (în centrul căreia se afla marea) și aproape de capitală, Tiberiada.⁵

Încă de la primul sabat, Hristos se duce la sinagogă⁶, pentru că este un evreu evlavios, dar și pentru că acolo se găsesc „peștii‑oameni” pe care, cu năvodul Evangheliei, va trebui să‑i scoată din marea lumii căzute.⁷ Numai evreii (în lumea întreagă, în acest an 30 al mântuirii) Îl așteptau pe Mesia și puteau să‑L primească pe Iisus ca Mesia‑Hristos. Este o dovadă de inteligență dumnezeiască faptul că a venit să propovăduiască Evanghelia mai întâi în sinagogi, care vesteau sau prefigurau Biserica și bisericile. Iar în Sinagogă Hristos propovăduiește. E un lucru firesc: după citirea Legii și a prorocilor, șeful sinagogii îi cerea unui „rabbi” să facă exegeza textelor biblice care fuseseră citite. Or, vedem în Evanghelie că Iisus a fost întotdeauna socotit drept un învățător, un „rabbi”, fără ca nimeni să fi știut de unde Îi venea înțelep-ciunea, nici al cui ucenic fusese.⁸ Evlavioși, evreii „erau uimiți de învățătura Sa”, „căci El îi învăţa pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor”. Este o revelație foarte importantă. Poporul, care este proroc, simțea instinctiv că vorbele lui Iisus erau adevărate, pentru că veneau din inima Sa, din ființa Sa lăuntrică, din experiența Sa duhovnicească, deci de la Dumnezeu, și nu dintr‑o învățătură academică, intelectuală, cum făceau cărturarii, care erau niște profesioniști ai Sfintei Scripturi (și care Îl vor osândi pe Iisus la moarte). Putem să încercăm această experiență cu sfinții, după cum am avut eu fericirea de a o face: nu avem nicio îndoială cu privire la adevărul cuvintelor lor, știm din instinct că vin de la Dumnezeu.

Atunci apare în sinagogă un îndrăcit („care avea duhul unui demon necurat”). Erau mulți în antichitate, în Israel, căci poporului evreu i‑a trebuit mult timp să respingă idolii, datorită invaziei popoarelor păgâne (asirienii și neo‑babilonienii, între secolele VIII și VI î.Hr.), care „molipsiseră” Israelul. Posesia demonică există pentru că dracii sunt rătăcitori, nu stau într‑un loc, în ascultarea lui Dumnezeu, ci caută locuri și persoane pe care să le fagociteze (să le slujească drept „refugiu” în așteptarea judecății dumnezeiești de pe urmă); dar și pentru că oamenii se învoiesc să comunice cu ei prin rituri păgânești și mai ales prin magie și vrăjitorie. Când cineva invocă demonii, din interes sau de frică, aceștia sosesc repede, dar pleacă greu.

Acest îndrăcit urlă și strigă împotriva lui Iisus, pe care nu L‑a văzut și nu L‑a întâlnit niciodată. Însă demonul din el a văzut că Iisus din Nazaret este Mesia, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Şi urlă, pentru a‑i speria pe oameni: „Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu.”. Demonul nu se înșeală, căci, deşi respinge întruparea Cuvântului, nu poate face altfel (doar este „duh”) decât să‑L vadă în Iisus pe Fiul Tatălui ceresc, Dumnezeu. Este plin de însemnătate faptul că spune „Iisuse”, căci acesta este „Numele mai presus de orice nume” (Fil 2, 9), îngrozirea demonilor; și „nazarinean”⁹, căci Iisus era cunoscut ca rabbi din Nazaret¹⁰, termen de dispreț pentru cei „mari”, de la Ierusalim (cărturarii și fariseii din Sinedriu).

Fără să piardă vremea, Hristos îi porun-cește duhului necurat: „Taci și ieși din el.”. Pleacă, te alung. Iar demonul fuge, urlând. Putem să fim mirați de această purtare a lui Hristos și chiar să ne spunem, fără să ne gândim prea mult: e bine, îndrăcitul Îl mărturisește pe Hristos dinaintea tuturor. Însă demonii sunt înșelători: Hristos îl numește pe Satana „mincinos și Tatăl minciunii”.¹¹ Căci, într‑adevăr, deghizat în şarpele antic [simbol al înțelep-ciunii] a înșelat‑o pe Eva, mințind‑o, și a fost astfel pricina de început a căderii omului. Hristos nu voiește nicidecum ca Adevărul să fie mărturisit prin gura minci-noșilor, pentru că nu ar mai putea fi crezut, oamenii ar fi într‑o confuzie totală, incapabili să discearnă ceea ce vine de la Dumnezeu și ceea ce vine de la Satana. De aceea, la fiecare exorcism le va porunci demonilor să tacă. Adevărul nu poate fi propovăduit decât de Cel care „este Adevărul” („Eu sunt calea, Adevărul și Viața.” – In 14, 6).

Oamenii sunt „înspăimântați” şi își spun: „şi duhurilor necurate le porunceşte, şi I se supun”. Au înțeles că El era cu adevărat Mesia, Fiul lui Dumnezeu. În ziua aceea, Pescarul dumnezeiesc a scos din adâncuri mulți „pești”. Apostolii care erau de față (cel puțin primii patru) au văzut și au înțeles ce trebuiau să facă, urmând Învățătorului.

Acest exorcism a avut un răsunet uriaș. Din om în om, toată Galileea a aflat despre el. Sf. Marcu trage următoarea concluzie: „Şi a ieşit vestea despre El îndată, pretutindeni în toată împrejurimea Galileii.”. După ce a vindecat numeroși bolnavi și a exorcizat îndrăciți, dovada de necontestat a dumnezeirii Sale, Iisus va purcede la evanghelizarea stricto sensu, propovăduind Legea cea Nouă, Legea Adevărului, a Vieții și a Iubirii, care duce la sfințenie și la îndumnezeire.

Laus Tibi Christe!